În perioada 17 – 21 iulie, la Timișoara va avea loc o nouă ediție a Festivalului „Ceau Cinema!”, dedicat filmelor europene. Lucas Neagu își va prezenta cea mai recentă creație: scurtmetrajul „Când e frig mă gândesc la ea”. Filmul marchează un nou moment important din cariera în ascensiune a regizorului, care anul acesta a fost nominalizat la Premiile Gopo pentru debutul său în lungmetraj, cu filmul „Timing”.

Ce studii ai făcut și cum ai ajuns să lucrezi în cinematografie?

Nu am urmat niciun fel de studii universitare sau de specialitate în domeniul cinematografic. Sunt un regizor, scenarist și producător de film autodidact. Fac toată treaba asta din pură pasiune și multă ambiție și încăpățânare că poate, cumva, voi reuși să ating niște vieți, să spun niște povești relevante, umane și originale. Am început să lucrez ca regizor dintr-o nevoie terapeutică de fapt. Backgroundul meu este cel al sportului de performanță – tenis, mai exact.

Totuși, din cauza a foarte multe accidentări și patru operații a trebuit să renunț la visul meu și am urmat o altă pasiune, adică filmul. Fiindcă nu îmi era bine și traversam o perioadă grea, am vrut să încerc ceva nou, diferit. Un mod prin care să reușesc cumva să mă vindec de depresia prin care treceam. A fost ceva foarte instinctiv, nu am gândit-o prea mult. Doar am început să scriu în jurnalul pe care îl aveam. Paginile au devenit scenarii. Scenariile au devenit filme.

Care e povestea scurtmetrajului „Când e frig mă gândesc la ea”, ce va avea premiera la Festivalul de Film „Ceau, Cinema!”?

„Când e frig mă gândesc la ea” vorbește despre iubirea tacită și dorul dintre două prietene foarte bune. Personajul Anei, interpretat de actrița Laura Gîrbovan, susține un interviu unde, din aproape în aproape, aflăm de fapt ce s-a întâmplat între ele. Restul scurtmetrajului este mai apoi o introspecție emoțională și spirituală. Mi-am ieșit din zona de confort cu acest film și, cu toate că vorbesc tot despre generația mea, cum fac și în restul filmelor mele – generația Z – am ales un subiect social pe care nu l-am mai atins.

Cred că opresiunea și stigmatizarea cu care se confruntă persoanele LGBT și queer, în special din generația mea, este o problemă ce ține de moralitatea și educația societății românești. Consider că iubirea e iubire, indiferent între ce sexe se împărtășește. Acest scurtmetraj vorbește astfel despre consecințele respingerii cu care persoanele queer au de a face. Mă simt onorat să pot prezenta acest proiect acasă la mine, în Timișoara, la „Ceau, Cinema!”, un festival pe care îl urmăresc cu drag de mulți ani.

Anul acesta ai fost nominalizat la Premiile Gopo pentru debutul în lungmetraj cu filmul „Timing”. Cât de grea e munca din spatele camerei, cea care nu se vede?

Nominalizarea la Premiile Gopo este, în mod evident, doar cireașa de pe tort. E foarte, foarte multă muncă în spate. „Timing” a fost un proiect produs în totalitate de mine, în regim independent. Fiecare zi de filmare nu însemna doar regia și lucrul standard cu actorii. Însemna și să te asiguri de întreaga echipă tehnică, să o organizezi, să te ocupi de locații, să comanzi mâncare, să plătești în stânga și în dreapta o grămadă de chestii precum transportul, recuzita, costumele sau altele.

„Timing” a fost, de la cap la coadă, o muncă susținută pe parcursul a vreo trei ani, dacă nu ceva mai mult. Pot să spun cu mâna pe inimă că, deși aș mai fi capabil să fac ce am făcut la „Timing”, nu mi-aș mai dori. Mă aflu într-o poziție privită oarecum norocoasă din exterior în acest moment – următorul meu lungmetraj este susținut de o casă de producție, în coproducție cu casa mea de producție. La 25 de ani, cel puțin momentan, beneficiez de oportunitatea să nu trebuiască să trec de unul singur prin producția unui film și să am ceva sprijin, atât material, cât și logistic.

Totuși, acest lucru vine după foarte multă muncă, ambiție și încăpățânare. Am crezut cu toată ființa în steaua mea norocoasă și se pare că a meritat. Totuși, prin asta nu vreau să descurajez, ci mai degrabă să încurajez. Cred că sunt un tip normal și ce am reușit eu poate să reușească oricine de vârsta mea dacă își bate destul de tare capul. Am pornit cu zero cunoștințe în acest domeniu, zero experiență și zero relații. Deci, pe scurt: se poate.

Ce te inspiră?

Sunt un tip care are o latură artistică destul de dezvoltată și încerc să consum cât mai multă artă, în general. Sunt profund inspirat de muzică și de artiștii mei preferați sau trupele mele preferate – Tom Odell, The 1975, Nothing but Thieves, Led Zeppelin, Wolf Alice, Kings of Leon, Prince etc. Ascult foarte multă muzică, iar atunci când scriu la vreun scenariu mai mereu unul din acești artiști rulează pe fundal. Recent ascultam chiar o piesă anume – KnockedUp de la trupa Kings of Leon – și derulam în cap scenariul noului meu film.

Vedeam în minte din ce în ce mai multe imagini și piesa asta m-a ajutat să sap mult în mine ca să dezvolt o secvență anume din film. Pe lângă muzică, desigur, sunt inspirat și de alte forme de artă – filme, pictură, dans, fotografie. Încerc să mă culturalizez cât mai mult, să îmi păstrez o curiozitate aproape copilărească și să caut constant să mă dezvolt ca persoană. Totuși, cred că cel mai și cel mai mult mă inspiră viața, așa cum este ea.

Toate filmele mele au ceva din mine în ele și sunt aproape sigur că nu aș putea să scriu niciodată vreun scenariu strict din imaginație. Imaginația mea nu e atât de bogată. Sunt doar un foarte bun observator și cred că sunt cât de cât inteligent emoțional. Reușesc cu destul de multă ușurință să captez momente importante și să nu le pierd din minte până nu le-am spus.

Cum merge treaba la noul lungmetraj, „Nimic mai mult și nimic diferit”? De ce ai ales să spui astfel povestea bunicilor tăi?

Noul film, „Nimic mai mult și nimic diferit” merge foarte, foarte bine. Sunt în linie dreaptă cu tot ce mi-am propus până acum. Am terminat la începutul lunii iunie repetițiile cu Marian Râlea și Ana Ciontea, doi dintre cei mai mari actori pe care i-a avut țara asta în opinia mea, iar recent am terminat repetițiile și cu actorii principali tineri, Daria Pentelie și Vlad Lință, care îmi sunt prieteni foarte dragi. Urmează să filmăm începând cu mijlocul lunii iulie, apoi să intrăm imediat în post-producție la finalul verii.

Sunt aproape sigur că anul viitor veți putea vedea filmul pe marile ecrane. Filmul este, într-adevăr, inspirat de bunicii mei, dar nu este povestea lor per se, cel puțin nu în integralitatea sa. Totuși, momentul în care am văzut că bunicul meu se apropie de finalul vieții a fost un declanșator clar pentru mine că asta mă macină, că e un sentiment care trebuie să iasă din mine. Bunicul meu între timp s-a și stins din viață și cred că filmul ăsta mă face să îmi aduc aminte de el, de bunicii mei împreună.

Totuși, nu e doar despre asta. În film dezbat multe probleme profund umane. Dezbat moralitatea omului și ce înseamnă de fapt gestul suprem prin care poți să îți arăți iubirea necondiționată față de partenerul cu care trăiești. Ating și subiecte precum viața de apoi și cum este ea de fapt percepută de om atunci când ești pe cale să experimentezi decesul. Mie unul îmi e teribil de frică de moarte, la fel cum și bunicului meu îi era. Îmi e aproape imposibil să îmi imaginez că acest corp tânăr și plin de viață pe care îl dețin se va stinge la un moment dat și va înceta să existe.

Fac acest film și ca să îmi combat frica mea de moarte, fiindcă vreau să cred că atunci când chiar va trebui să fac această trecere de la viață la moarte, totuși viața mea va continua cumva, în liniște, alături de persoanele dragi și de partenera mea de viață.

Ai înființat compania independentă Blue Youth Films. Ce altceva mai „produci”?

Blue Youth Films este, într-adevăr, compania mea de producție și mă mândresc să spun că sunt și producător de film. Momentan mi-am produs doar filmele mele – cinci scurtmetraje și „Timing”, lungmetrajul meu de debut. Acum urmează să co-produc al doilea meu lungmetraj – „Nimic mai mult și nimic diferit” – alături de Numa Film, una din cele mai mari, dacă nu chiar cea mai mare casă de producție din Cluj. Totuși, încerc să mă rup pe cât se poate de mult de activitatea de producător de film și să mă axez pe regie de film, fiindcă îmi place mai mult.

Momentan nu mai am în plan niciun alt proiect de film, toată atenția mea e direcționată către al doilea lungmetraj și așa va fi până când va apărea în cinematografe. După asta voi vedea. Mi s-a propus să regizez și un spectacol de teatru, pe care să îl co-produc. Vom vedea ce va ieși din asta. Ar fi prima mea experiență cu teatrul, însă nimic nu e încă confirmat.

Care sunt provocările din domeniu și în contextul crizei financiare care afectează toate domeniile de activitate?

Ca producător de film este aproape imposibil să supraviețuiești în România, fără să mai faci altceva pe lângă, fie el un side-job sau parte de publicitate și video-uri comerciale, dacă vrei să rămâi cât de cât la industria media. Asta se datorează și crizei financiare, dar și lipsei unei industrii complet dezvoltate de film. Eu încerc să mă țin departe, însă după cum am spus de producție și să îmi construiesc și solidific o carieră de regie. Aici e aceeași poveste – nu poți să faci mereu filme de Cannes sau Oscar.

Încerc să găsesc proiecte cât de des pot, să fiu activ și să îmi câștig existența, ca orice alt om. Nu e o foarte mare filosofie. Cred că sunt încă un pion prea mic în domeniu ca să mă pot pronunța întru totul în ceea ce privește per se industria. Eu îmi văd de treaba mea și încerc să fac tot ce pot mai bine, iar asta mi s-a dovedit ca fiind destul.

Ce ar trebui să aibă în vedere un tânăr când își alege viitoarea meserie?

Cred că e foarte important să faci ceva ce te pasionează, să te facă fericit. Regia, scenaristica, producția, actoria – sau orice ar fi – toate sunt totuși un job. Noi ca artiști ne învârtim în tot ceea ce înseamnă cultură și entertainment. Cred că dacă vrei să alegi drumul ăsta, e important să rămâi cu picioarele pe pământ și să conștientizezi că nu faci ceva cu nimic mai special decât orice alt om care prestează o activitate sau un serviciu. Și, în special, fiindcă arta e un domeniu în care e foarte greu să dobândești o independență financiară, aș sfătui pe toată lumea să nu moară de foame de dragul artei.

Nu e nimic nobil în a te sacrifica pentru absolut nimic sau nimeni. Eu unul știu că dacă cumva, prin mai multe circumstanțe nefavorabile ar trebui să renunț și să găsesc altceva mai sustenabil, atunci aș face asta. Dacă totuși ai norocul și îndemânarea să te descurci în domeniul ăsta – bravo ție. Deci da, pe scurt, aș îndemna tinerii să urmeze două cuvinte specifice când aleg o meserie – pasiune și sustenabilitate. Ambele trebuie luate în calcul în lumea capitalistă în care din păcate trăim și trebuie să le păstrăm într-un oarecare echilibru.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.