În cei peste 40 de ani de activitate, Larissa Danzwith a trecut prin toate transformările transportului public timișorean: de la IJTL – Întreprinderea Județeană de Transport Local, la RATT – Regia Autonomă de Transport Timișoara, și apoi la STPT – Societatea de Transport Public Timișoara. Tramvaie, autobuze, troleibuze, clădiri, interioare, bazinul ștrandului STPT, toate au fost vopsite de mâinile Larissei.

Cum ați ajuns să lucrați ca vopsitoare la societatea de transport? În ce an v-ați angajat?

În 1984, în urmă cu 41 de ani. Am fost crescută la orfelinat și, când am terminat școala profesională, am fost întrebată unde vreau să lucrez. Puteam să aleg între ICRAL (n.r. – Întreprinderea de Construcții, Reparații și Administrare Locativă) și IJTL (n.r. – Întreprinderea Județeană de Transport Local). Iar mie mi-a plăcut la tramvaie.

De ce?

M-au pasionat lucrările. Mi-a plăcut mult vopsitoria.

Și ce anume faceți aici, în depoul STPT?

De la tablă până la finisaj. Flexuiesc fisurile de la tablă, vopseaua care este fisurată, după aceea dau cu un fel de grund, dacă este necesar, dacă nu, chituiesc cu fibră, după aceea cu metal. Finisez până la vopsire. Și atunci începe stropitul cu vopsea.

Vopsiți tramvaiele care sunt lovite în trafic?

Da, și în trafic sau cele care trebuie reînnoite. Mai ales cele vechi, care au ani de zile de rulaj.

V-ați gândit vreodată să vă schimbați meseria?

Nu, deloc. Aici îmi place să lucrez.

Ce provocări aveți zi de zi? Ce vi se pare greu în munca dumneavoastră?

E greu, într-adevăr, la lucrările mele, mai ales la început, până să ajung la finisaj. Lucrez și cu o rașchetă de 50 de centimetri. Cu ea trebuie să sparg tot chitul, nu pot direct cu flexul, că nu îl curăță de tot. Apoi iau flexul și atunci încep cu chituitul. Da, este, într-adevăr, o meserie grea. Dar nu aș face altceva pentru că asta îmi place.

Cum decurge o zi din activitatea dumneavoastră?

Lucrez între orele 7 și 15, am flux continuu. Sunt obișnuită, și pe scară și oriunde. E obișnuință, lucrez de 41 de ani.

Cum vă înțelegeți cu colegii, sunteți ca într-o familie?

Ca în familie, da. Aici mai râzi, îți trece de necaz. Eu sunt orfană, doar pe mama am cunoscut-o, însă m-a respins. Suntem 40 de persoane în hala în care lucrez eu.

Ce ați observat în ultimul timp că se mai întâmplă cu tramvaiele?

Sunt accidentele provocate de șoferi care nu sunt atenți și lovesc tramvaiele.

Ați mai vopsit și altceva de-a lungul timpului în afară de tramvaie?

Am vopsit mașinile întreprinderii și în particular.

Ce ați sfătui pe cineva care urmează să își aleagă o meserie?

Fiecare să aleagă ce-i place pentru că fiecare om are un hobby. Mie mi-a plăcut meseria de la școala profesională de vospsitori, pe care am făcut-o la Oradea. Mai era și croitorie, dar nu m-a atras deloc. Am preferat la vopsitorie, chiar dacă e toxic, nu zic că nu e. Dar îmi pun mască și mă feresc. Greutăți mai sunt, ca peste tot.

Ce ne mai puteți spune despre meseria dumneavoastră?

Meseria mea este bănoasă. Deci asta e clar. Oriunde te duci, e bănoasă, e apreciată. Desigur, depinde și de om cum lucrează. Dacă n-aș munci, n-aș avea vlagă. Munca te zorește, parcă te întinerește.

Așa simțiți?

Da, așa simt.

Cât timp mai aveți de gând să lucrați?

Dacă pot, până la 80 de ani, tot în același domeniu. Vin cu drag la lucru. Abia aștept să vin.

Sunteți singura femeie din depou?

Mai e o colegă care e lăcătuș.

Bărbații vă tratează de la egal sau se oferă să vă ajute cu ceva?

Dacă este nevoie, da, mă duc la ei și îi rog să mă ajute, nu-i problemă. Colegii știu că pot să-mi fac treaba. Mă ajută unii mai ales când e vorba de exfoliat tramvaie. Când expiră reclamele, trebuie date jos și e un pic mai greu, într-adevăr. De exemplu, luna trecută am dat abțibildurile jos de pe două tramvaie cu ajutorul colegilor și apoi le-am vopsit.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.