În cercetarea sa doctorală în sociologie, Andreea Valeria Andraș a analizat impactul acestor metode în combaterea bullyingului, iar rezultatele au arătat că elevii pot deveni mai curajoși în a interveni atunci când sunt martori ai agresiunilor și mai rezilienți în fața violenței.

Un doctor în sociologie care lucrează ca educator într-un centru social, în special cu copii romi. Cum să interpretăm acest lucru?

Ca pe o muncă pe care o fac cu mare plăcere, mai ales că doctoratul meu în sociologie este pe aceeași temă: «Metode non-formale de combatere a violenței: teatru social și teatru forum». Este vorba despre o temă destul de largă, cea a agresivității de tip bullying.

Dacă vorbim despre persoane adulte și despre domeniile în care lucrăm, poate fi vorba și despre mobbing. Acest tip de agresivitate l-am studiat în cercetarea mea. Am vrut să văd ce impact are teatrul, în general, și teatrul forum, în mod aplicat, asupra anumitor componente și ce se schimbă după aplicarea unui workshop de teatru forum pe un anumit eșantion de subiecți.

Mi-aș dori să existe cât mai mulți oameni care iau inițiative și trag semnale de alarmă atunci când observă probleme sociale, marginalizare sau idei preconcepute. Trebuie să ne uităm la felul în care îi abordăm pe copii. Dacă metodele nu mai sunt atractive pentru ei, riscăm să nu îi mai vedem venind spre școală. Iar acesta este un lucru foarte grav.

Ce studii ai făcut și care a fost parcursul tău profesional până acum?

Am terminat Facultatea de Teatru în 1999 și sunt absolventă cu licență în teatru. Ulterior, am făcut pedagogie și am predat timp de 20 de ani în licee, teatru și artă dramatică, ca discipline opționale. În paralel, am înființat o trupă de teatru de păpuși care încă activează.

În 2022 m-am înscris la doctorat în sociologie și am continuat să cercetez aceeași temă: teatrul și impactul social pe care îl are în comunități, fie ele mai mici sau mai mari.

Ce înseamnă să fii educator pentru copii vulnerabili?

Pentru mine, este o provocare. Și teatrul de păpuși l-am făcut mai bine de zece ani alături de entități economice importante, care au oferit teatru gratis. În general, toate proiectele noastre mari au inclus teatru de păpuși și ateliere de teatru pentru comunitate. Activitatea pe care o desfășor aici continuă, într-un fel, proiectele din mediul privat, dar se bazează foarte mult pe educația nonformală.

Astfel, încerc să-i apropii pe copii de educație și de alfabetizare, de normalitate, într-un mod accesibil lor. În multe situații, școlile pe care le frecventează acești copii nu reușesc să răspundă tuturor nevoilor pe care le au. Nu aș vrea să spun că îi marginalizează, pentru că există deja situații de segregare școlară. Școlile gimnaziale 1 și 4, de exemplu, au o proporție mare de copii romi.

Există o realitate socială pe care trebuie să o recunoaștem și să o discutăm. Unii dintre copiii vulnerabili, cei care se confruntă cu probleme sociale și au deja anumite etichete, nu mai vin cu plăcere la școală sau ajung să nu o mai frecventeze. În multe situații, metodele folosite sunt învechite; nu țin pasul cu problemele sociale și cu nivelul cognitiv al copiilor. Unii provin din familii în care părinții sunt analfabeți. O spunem fără să ne fie jenă, pentru că aceasta este realitatea: există copii care sunt primii din familie care învață să scrie și să citească și care nu au ajutor acasă. Ei pornesc deja cu un minus față de alți copii. Vin părinți la noi și ne cer să îi ajutăm cu temele sau să îi alfabetizăm, crezând că putem suplini școala. Nu putem face acest lucru. Dacă am fi și noi profesori în sensul clasic al cuvântului, probabil că ne-am confrunta cu o frecvență la fel de redusă.

În școli se întâmplă unele lucruri care nu îi fac pe copii să vină cu drag sau să continue studiile. Poate că nici nu le sunt prezentate oportunitățile pe care le-ar avea dacă ar fi mai instruiți. Noi încercăm să facem acest lucru aici. Folosim jocul de rol, metodele nonformale, conversațiile, dezbaterile și tot ceea ce considerăm că îi poate ajuta să se apropie de educație.

Cum îi ajută Centrul Cultural și Educațional Kuncz pe acești copii?

În primul rând, le oferim o masă caldă zilnic și îi ajutăm să deprindă reguli de igienă. Au învățat să se spele pe mâini când vin, să salute, să se schimbe în papuci de interior și să fie atenți la igiena personală. Avem dușuri, iar copiii își pot schimba hainele. Cu ajutorul unor sponsori, am reușit să le oferim tricouri.

Practic, le oferim un mediu diferit de cel cu care sunt obișnuiți. Acest mediu le asigură confort și le poate oferi o altă perspectivă asupra vieții. De ce nu ar putea deveni și ei, la rândul lor, cei care produc schimbări acasă? Poate că vor manifesta mai puțină agresivitate verbală sau vor observa mai ușor atunci când nu este respectată o regulă de igienă. Poate vor duce acasă ceea ce au învățat aici.

Care sunt provocările de zi cu zi ale acestei meserii?

Ca în orice activitate din educație, răbdarea este foarte importantă. Educația nu se face de pe o zi pe alta, iar comportamentele nu se schimbă imediat. Tocmai de aceea am vrut să cercetez ce se poate schimba în urma unei intervenții relativ scurte, de zece sau 20 de ore.

Sunt aici de trei ani și observ că anumite comportamente au devenit reflexe pentru copii: spun «Bună ziua!», se spală pe mâini când vin, își schimbă papucii și reușesc să fie atenți mai mult de zece minute la o conversație sau la un obiectiv pe care îl avem de îndeplinit. Pentru mine, acestea sunt obiective extraordinare îndeplinite. Mi se par rezultate foarte bune din moment ce, la început, unii nici nu știau să salute ori să folosească toaleta. Acum își strâng lucrurile și nu mai lasă dezordine în urma lor. Învață roluri și mă întreabă dacă mergem să repetăm pentru piesă. Acestea sunt schimbări care mă bucură foarte mult.

În prezent, avem o nouă provocare: pregătim o piesă de teatru împreună cu vârstnicii de la Centrul „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, care aparține tot de Direcția de Asistență Socială a Municipiului Timișoara. Cu ocazia zilei centrului, sărbătorită la 8 noiembrie, ne propunem să prezentăm, în 6 noiembrie, două momente de teatru forum: unul cu vârstnicii și unul cu copiii. Tema va fi educația copiilor de atunci și acum. O să fie o paralelă. În partea dedicată vârstnicilor vom porni de la vizita lui Ionel din schița lui Caragiale «Vizita». Iar în partea copiilor vom pune reflectorul pe unele comportamente ale generației actuale: copiii care stau cu căștile pe urechi, cu nasul în telefon, mănâncă snackuri, nu ascultă și vor mereu să aibă dreptate. Vor fi două momente construite în paralel, în stilul teatrului forum, în care spectatorii vor putea interveni.

Ce alte proiecte mai pregătiți?

Avem mai multe activități planificate pentru perioada următoare. Vom organiza, în 30 octombrie, Festivalul Toamnei. Urmează pregătirile pentru sărbătoarea de Sfântul Nicolae și serbarea de Crăciun. Începem pregătirile încă din noiembrie, inclusiv pentru activitățile dedicate începutului de iarnă. Copiii lucrează și la obiecte realizate manual, cum ar fi bețe de Moș Nicolae. Le place foarte mult să lucreze cu lutul. Avem un parteneriat cu Muzeul Satului Bănățean, unde mergem periodic și unde copiii au acces la roata olarului. Lucrările lor devin din ce în ce mai bune și mai elaborate. Realizează farfurioare, ceșcuțe și alte obiecte pe care apoi le pictează.

Am participat recent la Zilele Culturale Maghiare, unde le-am expus lucrările. Am reușit să strângem aproximativ 500 de lei din vânzări și am primit și donații din partea oamenilor. A fost o experiență foarte bună pentru ei. Pictează și linguri de lemn. Acum vrem să achiziționăm un aparat de pirogravat și să vedem dacă reușesc să învețe și această tehnică. Prin parteneriatele viitoare vrem să-i apropiem de tradiții și de activități care le fac plăcere. Muzica și dansul sunt, de asemenea, foarte importante. Facem dansuri împreună, iar toate spectacolele noastre au o componentă muzicală și coregrafică. În absolut toate activitățile încerc să le păstrez autenticitatea și legătura cu tradițiile etniei lor. Nu încercăm să facem ceva complet diferit de ceea ce îi reprezintă. Spectacolele includ și dansuri tradiționale rome, iar copiilor le place foarte mult să poarte costumele și elementele vestimentare specifice tradiției lor. Încercăm să păstrăm această identitate.

Ce ar trebui să facă instituțiile statului și ONG-urile pentru integrarea socială a romilor și a altor categorii vulnerabile?

Ca pedagog, aș porni de la profesorul dedicat. De aici aș începe. Modul în care îți construiești un atelier sau o oră, felul în care îi faci pe copii să vină spre tine și să se apropie de materia pe care vrei să le-o predai, precum și metodele folosite sunt foarte importante. Metodele experiențiale sunt esențiale pentru copiii aflați în astfel de situații. Cred că structura școlii și programa școlară ar trebui modificate și adaptate într-o anumită măsură. Pentru copiii cu cerințe educaționale speciale (CES) există programe adaptate, dar pentru copiii care se confruntă cu alte dificultăți sociale nu avem întotdeauna instrumentele necesare.

Există profesori de sprijin, dar întrebarea este câți dintre ei reușesc să aplice efectiv metode diferite, adaptate nevoilor copiilor, în școlile de masă. La centrul nostru vin copii cu CES, care primesc teme care nu sunt potrivite nivelului lor. Trebuie să recuperăm anumite lucruri, iar explicațiile nu pot fi întotdeauna aceleași ca în cazul unui copil care nu se confruntă cu asemenea dificultăți. Fac parte din consiliile de administrație ale unor școli și aduc mereu în discuție problema aceasta: copilul trebuie să înțeleagă ceea ce învață. Poate că obiectivele nu trebuie să fie întotdeauna foarte ambițioase, dar este esențial ca elevii să învețe să citească și să scrie. Există copii care termină clasa a IV-a fără să cunoască alfabetul.

Dacă ne-am propune obiective mai mici, dar concrete, precum alfabetizarea, învățarea numerelor și efectuarea operațiilor de bază — adunări, scăderi, înmulțiri și împărțiri — am avea deja un punct de plecare. Nu putem interveni direct în programă, dar putem trage semnale de alarmă. Suntem aproape de copii și vedem cu ce probleme se confruntă după ce pleacă de la școală. Poate că ar fi mai ușor dacă am începe de la firul ierbii, de la problemele reale, de la alfabetizare și de la ceea ce au nevoie efectiv copiii. Și ar trebui să existe o abordare diferențiată. De ce trebuie să aibă toți copiii exact aceleași obiective? Mi se pare nedrept să păstrăm aceleași așteptări de la un copil care învață la un liceu de elită și de la unul care vine dintr-un mediu vulnerabil, fără să ținem cont de oportunitățile și resursele pe care le-a avut fiecare.

Ai cercetat aceste diferențe și în cadrul doctoratului?

În cercetarea mea sociologică am comparat mai multe școli și licee. Am lucrat cu adolescenți cu vârste cuprinse între 11 și 16 ani. Am inclus patru unități de învățământ: Școala Gimnazială nr. 25 din Timișoara, școala din Bucovăț, precum și liceul din Gătaia și Liceul Pedagogic din Timișoara. Cu fiecare clasă am organizat trei workshopuri, de câte trei-patru ore, în total aproximativ 12 ore de lucru prin teatru forum, pe tema bullyingului. Am abordat toate formele de bullying: emoțional, verbal și afectiv. A fost un proces participativ. Am ales subiectele împreună cu elevii, am construit scenariile împreună, ne-am ales personajele și am analizat problema din mai multe unghiuri. La final, am realizat un spectacol cu fiecare clasă, care avea aproximativ 25 de elevi.

Cercetarea a inclus chestionare aplicate înainte și după intervenție, astfel încât să pot evalua modificările produse. Rezultatele au fost surprinzătoare, dar pe măsura așteptărilor mele. Comportamentul agresorilor în bullying nu s-a modificat foarte mult, însă am obținut rezultate bune în ceea ce privește martorii. La început, implicarea martorilor era aproape inexistentă, dar după workshopuri am observat procente de 20-30% în anumite măsurători.

În ceea ce privește victimizarea emoțională și verbală, copiii au devenit mai rezilienți după participarea la ateliere. Asta înseamnă că au învățat că există modalități prin care pot interveni și pot aplana unele conflicte, dacă înțeleg fenomenul și sunt informați corect. Copiii nu știau cui să se adreseze dacă erau agresați sau dacă se confruntau cu o situație de bullying. Dar, mai mult, nici diriginții nu știau exact ce pași trebuie urmați. Copiii veneau și le spuneau că au o problemă, iar adulții nu știau cum să reacționeze. Nu erau suficient de bine cunoscute procedurile, drepturile copiilor și caracteristicile fenomenului.

Bullyingul nu înseamnă doar o agresiune fizică. Este o agresiune repetată, intenționată, în care există un dezechilibru de putere și care poate avea forme mai puțin vizibile. Am organizat și la Universitatea de Vest din Timișoara mai multe workshopuri pe teme sociale, în care am abordat relația dintre agresor și victimă și care se pliază bine pe teatru forum. Am discutat și despre problema drogurilor. Activitățile au fost bine primite de studenți.

Care sunt formele de bullying, dincolo de agresiunile fizice și verbale?

Trebuie să înțelegem că bullyingul poate însemna și izolare socială, excludere din grup, umilire sau alte comportamente. O caracteristică importantă este repetitivitatea. Comportamentul este intenționat și există un dezechilibru de putere. Într-un conflict obișnuit, ambele persoane pot reacționa și pot fi afectate într-un mod asemănător. În bullying, raportul de forțe este diferit: unul poate râde, în timp ce celălalt plânge. Dezechilibrul poate fi social, fizic, legat de vârstă sau de resursele materiale.

De exemplu, un copil poate fi considerat inferior de către ceilalți pentru că provine dintr-o familie cu venituri mai mici. Aici intervine și felul în care sunt percepute hainele și aspectul fizic. Copiii sunt catalogați foarte repede în funcție de ceea ce poartă și de felul în care arată. Acest lucru a reieșit și din cercetarea mea. Am avut un chestionar cu 43 de întrebări și am analizat inclusiv măsura în care aspectul fizic și vestimentar reprezintă criterii de diferențiere între elevi. Chiar dacă răspunsurile nu au fost la nivelul maxim al scalei, aspectul fizic și hainele au fost menționate de elevi ca factori importanți.

Bullyingul verbal a fost forma cel mai frecvent semnalată în chestionarele aplicate în toate mediile analizate. Înjurăturile, jignirile și remarcile făcute în șoaptă pot trece neobservate de ceilalți. O bătaie este mult mai vizibilă și atrage imediat atenția, dar agresiunea verbală nu este întotdeauna sesizată sau tratată cu aceeași seriozitate. Nici bullyingul social nu este suficient de vizibil. Izolarea, grupulețele și excluderea din colectiv pot părea lucruri obișnuite, dar pot deveni forme de agresiune atunci când sunt folosite intenționat și repetat pentru a răni sau a marginaliza pe cineva.

În urma workshopurilor, am observat rezultate foarte bune și în aceste zone. Copiii au devenit mai rezilienți și au înțeles că pot interveni, că pot căuta aliați și că martorii nu trebuie să rămână întotdeauna neutri. Un lucru interesant a fost că, după activități, mai mulți copii și-au dorit să joace rolul agresorului. I-am întrebat ce rol ar prefera, iar înainte de workshopuri rolul agresorului nu era foarte atractiv pentru ei. După ce au înțeles mai bine fenomenul, au fost mai mulți interesați să îl interpreteze.

Ce a mai scos la iveală cercetarea?

Cred că le-a crescut curajul moral. Au putut să privească situația din perspectiva unei alte persoane și să înțeleagă mai bine mecanismele agresiunii. Am observat îmbunătățiri și în ceea ce privește informarea, stima de sine și starea de bine. Copiii au raportat o stare de bine mai ridicată după intervenție, chiar o veselie. Probabil că acest lucru se datorează și faptului că jocul de rol este o metodă atractivă și le oferă un spațiu în care se pot exprima în siguranță.

Există copii foarte timizi care, în momentul în care primesc un personaj agresiv, reușesc să exprime lucruri pe care poate le-au ținut în ei mult timp. Jocul de rol le oferă ocazia să vorbească despre probleme dificile fără să fie nevoiți să se expună direct. Din acest punct de vedere, teatrul poate deveni un instrument foarte valoros în educație.

De ce anume ar trebui să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

De ce îi place, de ce face cu ușurință, fără să simtă că muncește. Cred că nu simți că muncești atunci când faci meseria cu drag și cu plăcere. Sigur că există și efort fizic sau momente dificile, dar satisfacția pe care o ai poate face diferența. Când îi văd pe copii că lucrează cu plăcere, că fac obiecte handmade, desenează sau pictează și mă întreabă dacă mai putem continua, mă bucur foarte mult. Atunci mă gândesc că poate unii dintre ei ar putea merge mai departe în domenii creative.

Sunt și copii care iubesc matematica și care mă roagă să le dau mai multe exerciții de adunare și scădere. Poate că aceștia vor deveni ingineri sau vor urma alte profesii tehnice dacă au pe cineva care să se ocupe de ei, atât la școală, cât și, în special, să îi îndrume, să îi ducă pe drumul cel bun. Îi îndemn să meargă și spre profesională, pentru că nu mai avem profesioniști. Copiii care au mintea iute sunt îndemnați să meargă spre licee. O meserie potrivită le poate aduce câștiguri bune și cinstite.

Cât de ușor se poate transforma o victimă în agresor?

Foarte ușor. Victimele găsesc de foarte multe ori arma la agresori și ajung să se transforme în agresori. Suferința este în primul rând emoțională, iar dacă se asociază și cu alte vulnerabilități, poate deveni foarte puternică. În acel moment, copilul poate ajunge fie să reproducă agresiunea, fie să învețe să o gestioneze și să devină mai rezilient. Dar, în general, există riscul ca violența să se perpetueze.

În cercetarea mea am avut aproximativ 300 de participanți, iar doar două chestionare au indicat exclusiv comportamente de agresori. În schimb, aproximativ jumătate dintre respondenți au prezentat atât experiențe de victimizare, cât și comportamente de agresiune. Mulți dintre cei care au spus că au fost victime ale bullyingului, că au fost agresați verbal sau fizic, au răspuns și la întrebările de verificare că, la rândul lor, au manifestat asemenea comportamente sau că ar reacționa în același fel.

 

foto: Tion, arhiva personală și Direcția de Asistență Socială a Municipiului Timișoara

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău la redactie@tion.ro.