Antonio Vigu este din Râmnicu Vâlcea și îl reprezintă pe Charlie Chaplin, printr-o statuie vivantă, vopsită în alb. Timișorenii se numără printre norocoșii care îl pot vedea de câteva ori pe an și se pot fotografia cu el. Toni a putut fi văzut și în Brașov, Craiova, Pitești, Oradea, Arad, Alba Iulia, Buzău, Galați, Constanța, Buzău, Slatina, Calafat sau Cluj-Napoca.

Cum ați ales meseria de artist stradal?

Eram student la Sibiu, la Psihologie, și aveam un prieten care era artist de stradă și cânta acolo, în Sibiu. Mi-au plăcut mereu artiștii de stradă și mi-ar fi plăcut să cânt. Acasă aveam instrumente, tata mi le-a luat, dar nu am fost talentat. Am avut și un profesor de vioară. Știți cum e, muzica o făceam pentru că am o minte analitică, dar dacă lipsește talentul, lipsește și flama. După anii 2000, când am avut dreptul să călătorim în străinătate, prietenul meu m-a luat în afara țării, inițial în Germania și apoi în Franța.

El cânta la saxofon, dar acolo am fost statui vivante, era multă lume strânsă în jur. Purtam două rochii făcute de mama lui, care era croitoreasă, el albă, eu galbenă. Eram prost machiați. La Munchen doar l-am privit pe prietenul meu, la Strasbourg am performat pentru prima dată, iar primul câștig a fost de trei euro, pentru amândoi, făcuți în două ore. Asta nu m-a descurajat. Apoi am rămas în Franța, pe care o cunoșteam deja, mai fusesem în tinerețe.

Unde vă petreceți cea mai mare parte a timpului?

Acum, cea mai mare parte a timpului o petrec în Franța, în lunile de vară, iulie și august. Mă duc într-un orășel medieval, care se numește Sarlat-la-Canéda, ce atrage două milioane de turiști în perioada martie-septembrie. Acolo sunt foarte cunoscut, mă duc de foarte mulți ani, e un orășel cu 10.000 de locuitori, are patru castele. Vara vin mulți artiști de stradă, sunt spectacole contemporane, e de făcut un concediu acolo.

Cred că am schimbat un pic percepția despre România și români, fiindcă francezii știu că românii sunt cei din Paris, care sunt câteodată agasanți. La Sarlat-la-Canéda sunt mimul din piață. Prejudecata e dată de ignoranță și necunoaștere. Am avut norocul să fiu lovit de multe prejudecăți. Cum pe timpul lui Ceaușescu locuiam la țară, nu aveam voie să avem buletin de oraș sau apartament în oraș. M-am născut la Reghin, dar dintr-o întâmplare, pentru că părinții sunt olteni.

Tata e din același sat cu Tudor Gheorghe, au copilărit împreună. Am fost țăran la oraș, iar când am făcut liceul m-am lovit de prejudecăți foarte puternice. Am fost oltean la Sibiu, un alt motiv de prejudecată puternică. Am mai fost român în străinătate…

Unde vă cazați când mergeți prin țară?

Tot timpul mă cazez în mașina amenajată. E făcută de mine, am pat, șifonier, baterie auxiliară, chiuvetă. E o meserie din care nu te îmbogățești, din care nu-ți permiți să vii la Timișoara, să dai banii pe motorină, să mai dai banii și pe cazare. Nu mi-am ales meseria aceasta pentru confort, dimpotrivă, mi-am ales-o ca să mă țină viu, să mă țină tot timpul implicat. Nu este o tragedie. Uneori stau în mașina mea și mă gândesc că e suficient să trăiești, deși vrem palate.

Cât timp alocați pentru machiajul de mim?

Folosesc un fond de ten gras fixat cu pudră. Este cel mai bun machiaj din lume, pe care mi-l comand din America. Să mă machiez durează 40 de minute, să mă demachiez cam jumătate de oră.

Cum reușiți să stați atâtea ore nemișcat?

Baza meseriei de statuie vivantă este să-ți păstrezi imobilitatea. Ce m-a salvat la început, pentru că aveam un costum urâțel și un machiaj care nu era excepțional, este faptul că reușeam să stau fără să clipesc. Nu pot să vă spun cum reușesc asta, pur și simplu, dar impresionează foarte tare. Apoi, imobilitatea corpului. Știm că mușchii au o memorie proprie și, prin exercițiu, la un moment dat chiar nu e o problemă să stai nemișcat. Să știți că de multe ori stau nemișcat și se întâmplă să treacă zece minute și vine cineva și îmi pune o ofertă, iar atunci trebuie să mă mișc, să fac un pic de animație.

Orice problemă aș avea înainte de a performa, în primele cinci minute pur și simplu dispare. E suficient să vină un copil să-mi zâmbească și dispar absolut toate problemele. E ca o terapie aplicată mie. Cred cu tărie că mi-am păstrat echilibrul datorită meseriei mele. Echilibru în toate. Contrar a ceea ce se spune, că viața de artist înseamnă să fii noaptea vesel, ziua trist, în meseria aceasta nu se aplică deloc.

Dacă eu sunt vesel noaptea, nu voi mai reuși ziua să fac absolut nimic și atunci trebuie să păstrez un echilibru, să mă culc la o anumită oră, să nu beau, să mențin o anumită greutate corporală. Cred că și sănătatea de care mă bucur la 51 de ani se datorează inclusiv faptului că am avut meseria aceasta.

În ce orașe din țară și străinătate ați mai lucrat?

La început, a fost o perioadă de explorare. Am trăit cinci ani în Italia, la Genova, perioadă în care am străbătut toată țara. Apoi am lucrat în Franța, am fost la toate târgurile de Crăciun, inclusiv la cele mai renumite din Strasbourg, Colmar și Kaysersberg.

Nu v-a fost frig?

Am o ținută de vară și alta de iarnă. Îmi plac gadgeturile foarte mult, astfel că am tălpici și lenjerie de corp încălzite electric. Pe de altă parte, în toate meseriile pe care le faci afară, vara e cald și iarna e frig.

Care sunt cele mai mari provocări ale meseriei?

Să reușești să-ți păstrezi o stare de spirit pozitivă. Câteodată e ușor, fiindcă este o zi ușoară. Apropo, diferența între teatru și artă stradală este că publicul la teatru e selecționat și a plătit un bilet înainte, spre deosebire de publicul de pe stradă. Ceea ce vrea să vadă publicul la teatru, ce și-a imaginat deja, e că vede un artist, un mare spectacol. Pe stradă, oamenii așteaptă să vadă un cerșetor.

Îmi pare rău să spun asta, dar mai ales în zonele unde arta stradală e necunoscută, unii oameni se clasează pe o treaptă superioară, își arogă o superioritate pe care nu o au, e ceea ce le-ar face plăcere la primul impact. Dar tu trebuie să ai puterea să le schimbi percepția. Nu există lucru mai plăcut pentru mine decât să văd schimbarea. Banii vin ca o consecință a activității pe care o faci, a implicării pe care o ai.

Dacă te gândești la bani înainte, nu vei reuși să-i prinzi. Nu știu de ce, dar de fiecare dată când am avut nevoie de bani și a trebuit să ies pe stradă, nu am făcut bani, pur și simplu. Trebuie să-ți păstrezi starea de spirit fiindcă nu toate zilele sunt la fel.

Sunt tot felul de situații pe care trebuie să le gestionezi, să le înțelegi, sunt și oameni care vin și-ți aruncă vorbe, în general oameni cu frustrări. Eu sunt foarte mulțumit de viața mea și asta se vede un pic acolo pe stradă, iar acest lucru enervează.

În ce măsură diferă publicul din Occident comparativ cu cel din România?

Din punct de vedere al entuziasmului, al sufletului, a cum îi simt eu pe oameni, nu cum îi gândesc, publicul e cam același peste tot. Chiar și în Suedia, unde oamenii făceau un cerc masiv să mă privească la 20 de metri de mine, foarte departe, și venea câte unul și îmi punea coroana (n.r. – monedă) aceea și fugea înapoi în cerc, în perimetrul lui de siguranță, chiar și acolo unde ei sunt un pic mai reci, le simțeam entuziasmul. Ce diferă e modul de interacțiune.

Adică noi, românii, suntem un pic mai dezinvolți. Când ajung în Franța, în prima zi vin oamenii pe lângă mine și vorbesc încet, mă tratează cu «domnul, bine ați venit». Parcă am ajuns în rai. Am mai fost în diferite orașe din Norvegia, Suedia, Danemarca, Germania, Serbia, Bulgaria, Turcia. În schimb, la Sibiu, după 15 ani s-a găsit un vătaf care să spună că ce fac eu este cerșetorie. A venit unul nou într-o comisie și mi-a dat autorizație la capătul orașului.

Cum vi se pare publicul din Timișoara?

Am venit prima dată la Timișoara în 2015. Ca orice oltean am și eu rude în Timișoara. Mă așteptam să fie bine în Timișoara, fiindcă aveți renumele în țară de a fi un oraș de oameni deschiși. Asta și datorită faptului că aveți multe etnii. Unde populația e în felul acesta, oamenii sunt mai toleranți, mai deschiși, mai normali la cap, după părerea mea. E și emoția că vin la Timișoara, fiindcă există o emoție, a generației mele sau cel puțin a mea. Să muncesc în Piața Victoriei, pentru mine a reprezentat o emoție deoarece e locul acela…

Ce trebuie să aibă în vedere un tânăr înainte să-și aleagă o carieră?

Nu ne învață nimeni cum să fim fericiți. Nu are nimeni în vedere în formarea unui tânăr cum să fie și asta nu e greșeala lor, a copiilor, e greșeala adulților și a formatorilor. Ce înseamnă să ne învețe să fim fericiți? E un cuvânt mare, dar cred că greșeala formatorilor de la grădinițe, de la școala primară este că nu se uită la copii să le identifice talente. Ce talent are? Îi plac numerele? Să fie matematician. Îi place poezia? Să se facă poet. Nu știu dacă ar funcționa societatea cu niște oameni care s-ar aduce toți înspre a-și realiza propriul talent.

Nu știu, dar e evident că nu ne învață nimeni cum să fim fericiți. Toți vor să ne învețe cum să facem cât mai mulți bani. Și e o contradicție, că dacă tu muncești 8 ore pe zi într-o meserie care nu-ți place, ai pierdut 8 ore din viața ta în fiecare zi, făcând un lucru care nu-ți place. Și atunci, indiferent de banii pe care îi iei, nu sunt suficienți. Aș zice ca tinerii să-și descopere talentele și să meargă în sensul talentului pe care și l-au descoperit. Am fost student la Științe Economice la Craiova, însă am renunțat în anul 3, după care am făcut Psihologia la Sibiu, pe care am terminat-o.

Îmi aduc aminte de disperarea aceea a omului că i se termină o etapă din viață și nu știe ce să facă. Ce vreau să le spun absolvenților și de liceu și de facultate este să respire, să fie calmi, că e doar o etapă minoră din viața lor absolvirea liceului și a facultății. Că au toată viața înainte, nu e nimic terminat, nu au motive să fie disperați. Se simte un soi de disperare când termini un lucru și trebuie să începi altul și apoi pot să le spun cum am făcut eu cu viața mea.

Am decis și am mers până la capăt. Când am venit din Italia în 2007, soția mi-a spus să-mi dau titularizarea, să ne facem profesori. I-am spus: ai făcut o facultate, du-te în sensul talentului tău, dar eu am deja o meserie.

Sunteți norocos că a acceptat situația.

Vedeți, știu că sunt norocos, fiindcă artiștii sunt în general niște singuratici. Faptul că am trăit împreună toate stadiile, și din punct de vedere material și afectiv, și am crescut împreună, e un noroc. Pe de altă parte, este și ea norocoasă că a acceptat, fiindcă suntem împreună, că poate nu am mai fi fost dacă nu îmi accepta dorința de a-mi împlini propriul talent. Le-aș spune tinerilor să ia o decizie și să meargă până la capăt!

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.