Anii petrecuți într-un mediu religios strict i-au influențat profund copilăria și adolescența, până în punctul în care spune că își pierduse propria identitate. Pianul a devenit însă locul în care a putut să-și exprime emoțiile și, mai târziu, instrumentul prin care și-a regăsit libertatea. Astăzi, Andi Balla vorbește despre un drum care nu a fost deloc simplu, dar care i-a demonstrat că limitele pot fi depășite. Pentru el, mesajul este unul simplu: să nu renunți la ceea ce îți dorești, indiferent cât de mare pare visul.

Ai fost abandonat după naștere și ai ajuns în sistemul de plasament. Cât de mult te-au influențat acei ani felul în care privești astăzi viața, oamenii și propriile șanse?

După ce m-am născut, am fost abandonat de familia mea biologică. La aproximativ șase luni, am fost luat în plasament de familia alături de care am rămas până la vârsta de 18 ani. Bineînțeles, ținem legătura și astăzi. Pentru mine, ei sunt familia mea. Dacă mă gândesc la felul în care privesc astăzi viața, oamenii și propriile șanse, pot spune un singur lucru: dacă ei nu ar fi existat, prezentul meu nu ar fi arătat așa cum arată acum. Cred că am avut o șansă unică. Iar astăzi încerc să iubesc viața cât de mult pot și să-mi construiesc propriul drum, așa cum mi-l imaginez, dar într-un mod cât mai realist.

Când a apărut în viața ta muzica?

Muzica a apărut în viața mea când eram într-un cult în care am devenit membru la vârsta de 11 ani. Acolo am avut mai multe activități muzicale, făceam parte din corul acelui cult și am învățat de la alții să cânt la vioară și la mandolină. Bineînțeles, aveam și un pian la care, în momentul respectiv, nu știam să cânt. Mi-a stârnit însă o curiozitate foarte mare și am vrut să văd ce pot să fac. Am fost autodidact foarte mult timp. Mai întrebam, din când în când, câte ceva pe la unul, pe la altul și, astfel, am reușit să descopăr armonia pianului.

Cum a fost să trăiești într-un asemenea mediu?

Bineînțeles că la vârsta aceea și în momentul în care eram membru în acel cult, mi se părea totul normal. Nu cunoșteam un alt fel de viață. Și ce trăiam acolo mi se părea firesc. Un lucru pe care mi-l amintesc foarte, foarte bine este faptul că eram extrem de condiționați în ceea ce privește felul în care gândeam, cum reacționam și cum vorbeam unii cu alții. Totul era, într-un fel, acoperit de un motiv religios. Nu era neapărat vorba doar despre „nu ai voie să spui așa” sau „nu ai voie să faci așa”, ci întotdeauna trebuia să existe și un motiv religios în spatele acestor reguli. Iar atunci când se întâmplau anumite lucruri, trebuia să mergem la confesiune, sau la mărturisire, unde învățasem să ne auto-analizăm acțiunile, gândurile și toate acele lucruri care, din punctul lor de vedere, ar fi necurate și să le aducem la lumină. Astfel am învățat ce înseamnă a te învinui. Nu aveam voie să experimentăm fel și fel de emoții. Nu aveam voie să râdem tare ori să fim supărați sau să nu ne placă de cineva. Din punctul de vedere al cultului, acestea erau păcate.

Te-a ajutat pianul să-ți exprimi emoțiile pe care nu le puteai exterioriza?

Fiind la pian, am observat că, dacă apăsam ușor clapele, obțineam un sunet frumos, liniștit. Dacă apăsam mai tare, sunetul devenea mai profund, mai plin. Puteam să transmit, prin muzică, nervozitate, furie, toate aceste stări. Și atunci mi-am dat seama că, dacă fac lucrurile acestea la pian, oamenii nu știu neapărat ce se întâmplă în interiorul meu. Ei doar se gândesc: «A, cântă! Ce frumos! Wow, minunat!». Așa am descoperit că, prin pian, pot să spun ceea ce simt fără ca ceilalți să știe neapărat ce se întâmplă cu mine. Și, în felul acesta, am putut să fiu eu. Cât timp am fost acolo, fiind copil, mi se părea că totul este normal.

Așa cum am mai spus, credeam că aceasta este viața pe care, probabil, o duc foarte mulți oameni pe pământul acesta. Dar pot să spun că, în acea perioadă, îmi pierdusem personalitatea. Nu mai aveam propria mea identitate ca Andi. Nu mai eram eu, ci devenisem, într-un fel, doar un alt produs al acelui loc. Era, de asemenea, un loc în care locuiam permanent, 24 de ore din 24, șapte zile din șapte. Acolo mâncam, acolo dormeam, acolo eram în permanență. În același timp, frecventam școala de stat din satul respectiv, iar acest lucru făcea ca diferențele dintre noi și ceilalți copii să fie foarte vizibile. Eram adesea umiliți de colegii de clasă, pentru că noi ne consideram, într-un fel, superiori lor. Eram învățați să le spunem: „Voi toți o să ardeți în iad, iar noi mergem în cer”. Asta ni se transmitea și asta ajunseserăm să credem.

Ai dorit să studiezi muzica, însă acest lucru nu ți-a fost permis de conducătorii sectei. Ce te-a făcut să nu renunți la vis?

La finalul clasei a VIII-a, trebuia să aleg un liceu și nu aveam foarte multe opțiuni, în afară de cele cu profil religios. Știam că, dacă vreau să fac muzică în viitor, trebuie să încep încă din liceu. Chiar mă gândeam că poate era deja târziu să pornesc pe acest drum. Le-am spus despre planurile mele, însă nu au fost de acord. Mi-au spus că, dacă aș merge în acea direcție, m-aș putea pierde sufletește și din punct de vedere spiritual. Nu am fost deloc fericit și cred că acela a fost momentul în care, fiind deja ceva mai matur, am început să realizez că eram, într-un fel, ținut în lanțuri și că, de fapt, multe dintre lucrurile pe care le făceam nu erau pentru mine, ci pentru interesul altcuiva.

Ai aplicat în secret la Liceul de Arte „Ion Vidu” din Timișoara. Ce ai simțit în momentul în care ai fost acceptat și cum a fost expulzarea din cult?

Am reușit, totuși, să mă înscriu. S-a aflat, iar eu am început clasa a IX-a făcând naveta, în fiecare zi, din satul în care era cultul la Liceul de Arte „Ion Vidu” din Timișoara. La un moment dat, am început să observ că viața pe care o trăiam în oraș era, de fapt, viața normală, viața omului de rând. Și, cumva, am ajuns să trăiesc o viață duală. Eram o persoană la școală și cu totul altcineva în cult. Îmi era foarte greu să le disting și să le împac. Lucrul acesta a devenit foarte clar și pentru cei din cult. Mă oprisem din a mai merge la mărturisiri, din a mă mai confesa. Iar, la un moment dat, a venit și momentul în care mi s-a cerut să plec din acel cult.

M-au comparat cu un sac de cartofi, spunându-mi, practic, că dacă un cartof este stricat, îi va strica și pe ceilalți. Pentru ei, devenisem acel „cartof stricat” care putea influența și restul. Când mi s-a spus că trebuie să plec, am simțit o lovitură din ambele părți. Pe de o parte, îmi doream să fiu liber. Pe de altă parte, îmi era teamă că, poate, nu voi fi niciodată cu adevărat liber. Mi-era teamă că viața mea se încheie aici și că tot ce urma să se întâmple rău în viitor avea să fie din cauza faptului că eu alesesem o altă cale decât cea în care fusesem învățat. Am ajuns într-un punct în care nu mai puteam să spun: „Nu, vreau să rămân. Îmi pare rău”. Chiar dacă am încercat, nu a fost deloc ușor. La un moment dat, la școală, am avut și oportunitatea de a beneficia de consiliere psihologică. Cu ajutorul acelor oameni am reușit, pas cu pas, să trec peste acea perioadă. A fost însă un proces care a durat ani de zile. Pot să spun că nici astăzi nu sunt complet vindecat de experiențele prin care am trecut, dar sunt cu mult mai bine decât eram atunci.

A existat un profesor care a văzut în tine ceva ce poate nici tu nu vedeai la acea vreme?

Am studiat canto clasic la Liceul de Arte „Ion Vidu” din Timișoara, unde am avut-o profesoară pe doamna Adina Covaci. Pentru mine, dânsa a fost mult mai mult decât un profesor. De multe ori, în loc să facem ora propriu-zisă de canto, stăteam de vorbă, iar ea încerca mereu să mă ajute și să-mi ofere sfaturi despre ce înseamnă, de fapt, viața. Știa foarte bine din ce mediu veneam și nu era de acord cu ceea ce trăisem acolo. Pe lângă faptul că m-a învățat tehnică vocală și muzică, m-a susținut zi de zi, a vorbit cu mine și m-a îndrumat, ajutându-mă să-mi regăsesc echilibrul și să învăț să trăiesc liber, ca orice om. Doamna profesoară Adina Covaci mi-a schimbat complet viața și nu pot decât să-i mulțumesc din suflet pentru tot ce a făcut pentru mine.

După absolvirea liceului, ai ajuns la Royal Northern College of Music din Manchester. Cum a fost experiența?

În clasa a XII-a mi-am dorit foarte mult să studiez în străinătate. Nu aveam însă o idee foarte clară despre cum voi face acest lucru și nici resursele financiare necesare. La liceu cunoscusem pe cineva dintr-o promoție anterioară care ajunsese la Manchester, la Royal Northern College of Music, și am vorbit cu acea persoană. Mi-a dat câteva idei despre cum funcționează lucrurile și cum aș putea să aplic. Totul s-a întâmplat în perioada 2019-2020, chiar în contextul tranziției Brexit și al ieșirii Marii Britanii din Uniunea Europeană. Știam că era, într-un fel, ultima mea șansă. M-am gândit: „Aplic. Dacă intru, intru. Dacă nu, nu. Măcar am încercat”.

Am fost foarte fericit când am primit oferta de studiu la Royal Northern College of Music din Manchester. Acolo am continuat să studiez canto și operă și a fost o experiență extraordinar de frumoasă.

A fost dificilă adaptarea la un sistem educațional și la un mediu cultural diferit?

A fost cu atât mai interesant cu cât m-am mutat chiar în mijlocul pandemiei de COVID-19, în perioada celui de-al doilea lockdown. A fost destul de dificil, pentru că, în acel moment, lucrurile erau complet necunoscute pentru toată lumea, nu doar pentru mine. Cu toate acestea, am fost foarte bine primit de colegi și de unii dintre profesori. Am avut, ca în orice alt loc, și experiențe bune, și experiențe mai puțin bune. Sunt însă foarte recunoscător că am avut posibilitatea să fac acest pas și, în același timp, sunt foarte mândru de mine că am luptat pentru a ajunge acolo. Mi-aș dori ca experiența mea să le arate și altora că se poate. Trebuie doar să existe voință. Restul lucrurilor pot fi rezolvate, fie că vorbim despre bani, fie despre alte obstacole.

Cum ai ajuns să participi la „The Piano”, emisiunea difuzată de Channel 4?

Am ajuns la Channel 4, în Marea Britanie, în emisiunea „The Piano”, prezentată de celebra Claudia Winkleman, alături de jurații Mika și pianista Alice Sara Ott. Chiar în interviul cu echipa de producție spuneam că scopul meu principal este să-i inspir pe oameni să-și urmeze visurile atât cât pot și atât cât au puterea, dar să nu renunțe. Pentru că, întotdeauna, există o soluție. Un vis însă, dacă nu îl apuci și nu te ții de el, nu te poate duce nicăieri. Cred că niciun vis nu este prea mare. Asta s-a regăsit foarte mult și în piesa mea, „Ecou”. Atunci când am compus-o, a fost, într-un fel, o privire asupra propriului meu trecut. Am încercat să exprim prin muzică momentele pe care le-am trăit în cult. A fost ca o poveste: totul a început foarte tumultuos, foarte învolburat, iar eu am încercat să aduc toate aceste stări și elemente într-o singură piesă. M-au impresionat foarte mult și comentariile juraților.

La un moment dat, Alice Sara Ott a observat că folosesc anumite repetiții în piesă, iar apoi a identificat o secțiune care avea un caracter aproape de marș. Mi-a spus că acest tip de element este folosit foarte des în muzică pentru a sugera sau a evoca opresiunea. Asta m-a șocat, pentru că eu nu știam toate aceste lucruri din punct de vedere tehnic. Ea însă a reușit să înțeleagă și să citească foarte bine ceea ce am vrut să transmit prin muzică. Așa cum a spus și ea, nu poți cenzura o notă muzicală. Iar prin muzică am încercat, din nou, să arăt oamenilor că se poate. Cu toții avem experiențe diferite în viață, unii trec prin momente mai frumoase, alții prin experiențe mai puțin plăcute. Important este să găsim puterea de a merge mai departe și de a ne exprima, fiecare în felul său.

De ce aspecte trebuie să țină cont un tânăr când își alege viitoarea carieră?

Cred că în momentul în care un tânăr vrea să își aleagă viitoarea carieră și nu știe, să nu se gândească niciodată „a, dar e ceva prea mult, nu o să pot să fac asta niciodată”. E exagerat. Ba da, se poate. Poți să faci orice doar să vrei și să lucrezi la asta. Restul se poate rezolva. În cazul meu a fot foarte, foarte interesant. Eu am ajuns la Channel 4, unde am fost mai mult descoperit. Lucrez momentan ca barman într-un bar, unde avem o pianină de perete. Și la un moment dat, managerul meu m-a sunat într-o seară să-mi spună că o persoană de la Love Productions, echipa care se ocupă de emisiunea aceasta, l-a contactat ca să-mi spună dacă aș dori să cânt.

Nu știu cum au aflat de mine, din câte am înțeles eu, ar mai fi existat anumite videoclipuri pe rețele de socializare din partea clienților care frecventează acel bar și cred că așa am fost găsit. Am acceptat și a fost o experiență superbă în care nu s-a simțit deloc faptul că era o competiție, ci din contră a fost așa ca o reuniune a muzicienilor și am reușit să ne conectăm unii cu alții, să avem niște conexiuni noi. A fost foarte frumos și dacă aș putea să mai fac asta încă o dată, aș face-o absolut din nou.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău la redactie@tion.ro.