În spatele unui avocat de succes se ascunde mai rar un om empatic și modest, însă Alina Mușat este excepția de la regulă. Deși a reușit prin multă trudă să aibă birouri de avocatură la Timișoara și la București, Alina Mușat nu uită vreo clipă că a fost un copil modest și își ajută semenii ori de câte ori are ocazia. În data de 6 iulie, la București, aceasta a participat la gala „Romanian Legal Awards” în cadrul căreia a primit premiul „Law Firm of the Year 2022-2023 Timisoara”. Echipa sa e formată din 20 de avocați și consultanți.

În ce moment al copilăriei sau adolescenței ați știut că vreți să deveniți avocat?

În clasa a cincea am aflat despre instituția Avocatul Poporului. Și pentru că eram o fire care încercam să-i protejez mereu pe cei de lângă mine, uneori eram și băgăreață, în sensul că luam cuvântul în locul lor, iar dacă simțeam o nedreptate simțeam nevoia să intervin. Din clasa a cincea, foarte des spuneam despre mine că voi ajunge Avocatul Poporului. Ulterior, mi-am menținut dorința până în anul II la Facultatea de Drept, când mi-a trecut prin minte și cariera de avocat. Dar pentru că nu știam exact ce înseamnă, am făcut un stagiu de practică la Curtea de Apel Timișoara și mi-am dat seama, făcându-mi o analiză obiectivă, că nu am toate calitățile necesare pentru a fi judecător deoarece mi se părea și că trebuia să ai o experiență foarte vastă, astfel că am renunțat destul de repede la idee.

În liceu, asta e o amintire care îmi va rămâne tot restul vieții, una dintre prietenele mele, în momentul în care am completat acel album de final de an, mi-a scris că întotdeauna a văzut în mine un mediator și de fiecare dată îmi atribuia una dintre fericirile din Biblie: „Ferice de cei împăciuitori” pentru că întotdeauna aveam tendința de a media oamenii și de a găsi o soluție pentru situația cu care se confruntau.

Și apoi ați făcut, la Universitatea de Vest, Facultatea de Drept.

Da, după ce am terminat Colegiul Bănățean, cu toate că și familia și cei apropiați m-au descurajat pentru că provin dintr-o familie foarte modestă, fără niciun fel de relații, sunt prima persoană care a absolvit facultatea din familia noastră, se știa despre avocatură că e foarte greu să intri în sistem, astfel că nu aveam perspectivele necesare și au încercat să mă descurajeze cam toți, inclusiv părinții au fost sceptici. Adică îmi spuneau că mă susțin să fac facultatea, dar în același timp îmi ziceau: să știi că n-o să ne permitem să ne vindem casa ca să plătim sumele care se vehiculau pe atunci că ar trebui plătite ca să ajungi avocat. Și cu toate astea am zis că eu asta îmi doresc și o să încerc, m-am înscris atât la Drept cât și la Psihologie pentru că este o ramură care îmi place foarte mult, dar și din temerea că nu voi intra la buget la Drept pentru că nu îmi permiteam să plătesc o taxă. Dar am intrat chiar pe o poziție onorabilă și după aceea a început partea interesantă care practic mi-a confirmat că alegerea mea este cea potrivită.

Unde ați lucrat până să aveți propria firmă?

După ce am terminat facultatea, pentru că nu mă gândeam că o să ajung avocat, perspectiva mea era de consilier juridic la o societate comercială în cel mai bun caz, am început să caut variante de masterat cu bursă în afara țării. În luna august 2008, am primit un telefon de la cel care mi-a devenit ulterior maestru, fiind recomandată de o fostă colegă pentru un interviu. Apoi, mama mea m-a încurajat și am lucrat trei zile la CV ca să nu omit toate cursurile și acțiunile de voluntariat la care am participat. Apoi, în 23 august 2008, o zi memorabilă pentru mine, am fost să-l cunosc domnul Cătălin Pușa, despre care nu știam atunci că va deveni maestrul meu. După interviu, am primit confirmarea că pot începe să lucrez și mi-a spus că dacă voi promova examenul de intrare în profesie voi deveni stagiar în firma dânsului. Așa mi-am început cariera. Am colaborat cu dumnealui până în ianuarie 2013, după care am continuat pe cont propriu. Eram deja căsătorită și mă gândeam la perspectiva unui copil, astfel că îmi doream să-mi gestionez timpul un pic altfel pentru că pe durata stagiaturii am fost foarte sârguincioasă. Pentru mine, perioada de stagiatură, ceea ce le spun acum și colegilor mei mai tineri, care-și încep carierea alături de noi, e perioada esențială din cariera de avocat. Ai posibilitatea, mai ales dacă ești într-un mediu potrivit, să te pregătești pentru tot ce va urma.

Având această bază temeinică din stagiatură, ce rată de succes aveți a cazurilor?

La ultima statistică, în 2020, aveam 87%.

Ce fel de cazuri reprezentați?

Preponderent lucrăm în zona corporate-afaceri, dar în continuare preluăm și cazuri ale persoanelor fizice chiar dacă mai puțin. Avem tot ce ține de zona comercială: raporturile comerciale dintre societăți, partea de achiziții, de GDP, cam tot ce presupune activitatea unei societăți comerciale, fiscalitate. De doi ani ne specializăm și ne extindem departamentul de cripto-monede pentru că e în trend.

Care considerați a fi cel mai greu caz pe care l-ați avut?

Cel mai greu caz? În perioada de stagiu am lucrat destul de mult pe zona de familie și minori, o zonă în care m-am simțit foarte confortabil și mi-a plăcut foarte mult. Și dacă ar fi să aleg acum dintre toate cazurile, cred că aș face trimitere la un caz în care am reprezentat un tată, care solicita exercitarea autorității părintești asupra copilului. Ne-am luptat mult, eu trei ani, apoi cazul a fost preluat de o colegă pentru că eu m-am retras din echipă. A fost cazul cel mai dificil din punctul meu de vedere pentru că a implicat foarte multă latură emoțională. Dreptul familiei, fără să-l desconsider deloc, poate fi considerat de mulți avocați o zonă mai puțin dificilă, care nu ar presupune un efort atât de mare. Dar eu cred că e cel mai greu pentru că implică sufletul omului, dincolo de aspectele financiare. Satisfacția cea mai mare am avut-o tot în zona aceasta când am obținut pentru clienta noastră o indemnizație foarte mare.

Din ce motive dau angajații firmele în judecată?

În primul rând, angajații vin în momentul concedierii. În proporție covârșitoare, angajații contestă deciziile de concediere chiar dacă sunt îndreptățite, sunt legale, pentru că sunt încurajați să facă un astfel de demers probabil și de colegii avocați care studiază actele de concediere. De ce? Pentru că în momentul în care contești o decizie de concediere, dosarul poate dura un an, un an și jumătate. Dacă la final, instanța de judecată admite cererea salariatului primește despăgubiri de la momentul la care a intervenit concedierea până la rămânerea definitivă.

Salariul?

Salariul plus despăgubirea. Instanțele noastre nu sunt prea darnice cu daunele morale, dar primesc toate drepturile salariale de care ar fi beneficiat pe toată durata raportului de muncă. Se mai solicită drepturi de natură salarială, dar asta în cazul societăților mici, unde apar probleme financiare și nu reușesc să-și achite salariile lună de lună sau sunt întârzieri. Sunt litigii prin care practic se solicită recuperarea acestor sume. În ultima perioadă, au crescut cazurile în ceea ce privește plângerile salariaților privind partea de hărțuire morală la locul de muncă și atunci doresc daune morale simțindu-se nedreptățiți de angajator.

Ce invocă drept hărțuire morală?

Tot felul de reacții din partea colegilor, nemulțumiri vizavi de modul în care sunt tratați sau remunerați. Dacă, de exemplu, sunt bonusuri care sunt stabilite au probleme vizavi de modul de calcul sau dacă li se atribuie în mod corect anumite sume sau nu.

Știu că sunteți implicată și în activități caritabile. Ce fel de cauze alegeți să susțineți?

Soțul meu este președinte într-o asociație pe care o sprijin, orientată spre copiii care provin din medii defavorizate. Provenind și eu, la rândul meu, dintr-o familie modestă și fără posibilități financiare, am simțit întotdeauna nevoia de a da și altora din binecuvântarea mea. Au fost multe momente în viață, pe durata facultății, de exemplu, cărțile erau foarte scumpe, bursa nu îmi era suficientă să-mi plătesc căminul și cărțile și întotdeauna s-au găsit persoane binevoitoare, de exemplu angajatorul mamei mele care tot timpul mă recompensa cu ceva. Întotdeauna mi-am promis că în momentul în care voi avea posibilitatea voi sprijini pe oricine are nevoie, așa că mă axez în special pe tot ce ține de educația copiilor. Visul meu este să reușesc să fac o casă de copii, să-i preluăm pe copiii abandonați în maternitate și să le putem oferi un mediu în care să poată fi crescuți într-un mod decent. E departe de a fi realizabil un astfel de vis pentru că legislația e extrem dificilă și atunci încercăm să facem ce putem. Acum avem un proiect în plină dezvoltare, amenajăm o cantină socială. Nu va fi destinată doar copiilor, ci tuturor persoanelor nevoiașe. Vrem să lucrăm cu beneficiarii ei.

Ce sfaturi aveți pentru tinerii care sunt la început de drum și vor să urmeze o carieră din pasiune?

Este esențială pasiunea, perseverența, credința și principiile. Cred că dacă nu faci din pasiune și din plăcere ceva poți să excelezi, dar într-un punct va apărea fie nemulțumirea, fie frustrarea. Nu cred că poți să compensezi pasiunea cu nimic altceva. În egală măsură, cred că dacă nu perseverezi poți să ai toate calitățile necesare și mai cred că fără credință nu poți să ajungi foarte departe. Pe studenții de la Drept i-aș încuraja să fie un pic mai responsabili. Adică a fi avocat implică o responsabilitate pe care trebuie să o înțeleagă de la început. Fie că vorbim de finanțele oamenilor, fie că vorbim de libertatea oamenilor, fie că vorbim de sufletul oamenilor, aportul pe care îl are un avocat este esențial în viața unui om, iar ceea ce văd la ultimele generații de studenți e așa o neasumare de responsabilitate, adică ar face orice ca executanți, dar nu mai mult. Responsabilitatea totuși să rămână la altcineva, să nu poată fi ei făcuți responsabili în vreun fel moral sau nu.