Luni, 28 februarie, la librăria „La două bufnițe” din Timișoara a avut loc lansarea cărții „Jurnal de pustă”, de Borco Ilin. Invitați alături de autor au fost și Adriana Babeți și Mircea Mihăieș.

Cartea „Jurnal de pustă” este structurată ca un roman, iar spațiul este cel de pustă, care cuprinde și orașul Timișoara, Valea Mureșului și Valea Timișului. Borco Ilin ne-a dat mai multe detalii.

„Jurnal de pustă” e de fapt un roman? Ce secrete dezvăluie? Este împărțită în mai multe cărți?

Cartea este structurată ca un roman, deoarece se întâmplă în același spațiu și are același autor principal. Spațiul este cel de pustă și cuprinde și orașul Timișoara și Valea Mureșului și Valea Timișului. Se întâmplă în patru locații diferite, una este Muzeul Satului Bănățean, în care am locuit un an de zile, a doua este o experiență pe vas de croazieră, unde am lucrat ca fotograf de pasageri, unde marea fiind un alt spațiu fără orizont, o altă pustă, o pustă de ape, a treia este cartierul timișorean, întoarcerea acasă și al patrulea capitol se desfășoară în Lunca Mureșului, în pusta de lângă satul Aranca. De aia este construit ca un roman, deși neavând un personaj principal terț. Este o carte confesională și testamentală, pe structura de roman, prin simplul fapt că se succed temporal și spațial poveștile.

Pusta în afară că este un personaj, este o stare de spirit?

Este un spațiu spiritual, evident condiționat de cel fizic. Un spațiu deschis, în care nu poți să te ascunzi, nici nu poți să te prinzi. Ca spațiu spiritual este vorba de acea căutare și redefinire de sine prin hoinăreală, prin ani, prin întoarcerea în timp, prin îmbătrânire, maturizare și un fel de naștere de sine, de redevenire. În concluzie, nu există răspunsuri la întrebările noastre, destinul nu poate fi prins din urmă, tot ce putem învăța în viața asta este ce întrebări să ne punem și care sunt întrebările care trebuie puse corect sieși, dar fără răspunsuri.

Răspunsurile sunt la fel ca și calea ferată, dreaptă, tot mai departe. La fel ca și acel soare care răsare pe linia orizontului, inexistentă și după care fugi și el este tot mai departe. La fel ca și sinele tău pe care vrei să-l prinzi și să afli cu cine ești cu adevărat. Este practic un spațiu al eternei deveniri, care conține toate etapele vieții, de la naștere și până la maturizarea forțată și până la întoarcere din nou la valorile copilăriei, ca ele să te ajute să îmbătrânești frumos. Practic, e un spațiu care îți provoacă vârsta, acea vârstă care nu e nici că te simți bătrân din cauza tristeții, nici tânăr că ai chef de viață. Spațiul pustei este acea vârstă, o vârstă altfel, care nu are ani, fără vreo durată anume. Nu e nici liniște, nici împăcare. Este o carte a căutărilor, a regăsirilor și a începutului hoinărelii din nou.

Inițial ar fi fost vorba de un alt titlu. Cum s-a ajuns la „Jurnal de pustă”?

„Jurnal de pustă” sună foarte românește și pe înțelesul tuturor. Am încercat un altfel de branding, cu un joc de cuvinte, care are la origine același cuvânt și s-ar numi „Pusti me”, ceea ce în limba sârbă înseamnă „lasă-mă, eliberează-mă, dezleagă-mă”, dar ar fi doar un joc de cuvinte pe care publicul românesc nu l-ar înțelege atât de bine. Foarte bine au făcut cei de la editură, care au propus totuși să fie pe românește – „Jurnal de pustă”.

Cartea poate fi înțeleasă de oricine?

Domnul Mihăieși este de părere că poate fi înțeleasă și de generația tânără. Eu sunt de părere că experiența empirică, adică experiența directă, palpabilă, cea de pe teren, terenul fiind viața, nu știu dacă poate fi înțeleasă de publicul tânăr. Cred că de publicul născut după ‘70-‘80 poate fi înțeleasă.

Fotografia de pe copertă a fost realizată de dumneavoastră? Ce reprezintă?

Da, este fotografie reprezentativă pentru pusta de la satul Aranca, ultimul sat din județul Timiș, primul sat din județul Arad. Deci era un spațiu între județe, metaforic între lumi. Un fel de zonă tarkovskiană, unde dacă hoinărești îndeajuns de mult, ți se pot îndeplini toate dorințele. Cea mai mare dorință fiind să-ți regăsești acel sine, acel băiat blond cu plete cărunte.

În cât timp ați scris „Jurnal de pustă”?

În doi-trei ani. Irelevant este timpul. Nu a fost un proiect literar cu o finalitate clară, ci doar un fel de jurnal.

Și când scriem, scriem pentru noi, ca să ne apărăm de nebunie, să ne apărăm de moarte. O moarte metaforică, pentru că tot ce nu ducem la capăt și putem să facem în viața asta și nu facem este un fel de moarte. Nu este vorba de moarte doar ca nimicire sau dispariție fizică, asta înseamnă că scriem să ne apărăm de moarte.

***

Borco Ilin este scriitor, jurnalist cultural, traducător, fotograf și PR la Muzeul Satului Bănățean. Printre volumele publicate se numără „La nord de suflet”, „Mai înspre nord, „Adio, gondolier, vin caii”, „Așteptăria” și „Al cincilea anotimp”.