În vitrina Galeriei Uniunii Artiștilor Plastici din România, azi, două rochii. Una gri, una bejulie. Pe umeraș, alte câteva haine de autor. Aceleași, din ce am observat de câteva săptămâni. Cei care pot expune la Helios creații vestimentare spre vânzare sunt membri ai UAP. Cândva, înainte de 1989, aici, pe Corso, la Helios, înainte de Crăciun se petrecea un eveniment echivalent cu săptămâna modei la Paris pentru doamnele fashioniste ale epocii socialiste: Expoziția vestimentară de iarnă.

„Era o expoziție cu vânzare, expuneau aici, o dată pe an, artiștii plastici profesioniști, dar nu doar membrii UAP, ci și alți colaboratori, designeri români. Erau piese vestimentare unicat, o oază de eleganță și originalitate într-o perioadă de standardizare vestimentară impusă de regim, una dintre puținele surse de lucruri frumoase la care aveau acces oamenii obișnuiți. Nu doar haine, ci și bijuterii, curele de piele, poșete, eșarfe pictate”, rememorează Adela Dumitrescu, distinsa galeristă de la Helios, timp de 11 ani, între 1979 și 1990.

Expoziția vestimentară UAP era doar o dată pe an, însă la doar câțiva pași de Helios se afla Pro Domo, magazinul Fondului Plastic, mica insulă de libertate a modei socialiste, paradisul pentru doamnele-tovarășe cu gusturi fine, unde vedetă era rochia de in topit.

În perioada comunistă din România, Fondul Plastic era un mecanism economic și administrativ, prin care artiștii plastici profesioniști erau organizați, controlați și integrați în sistemul de producție culturală planificată de stat. Înființat în anii ’50, Fondul Plastic avea rolul de intermediar între artiști și stat, funcționând ca un soi de „întreprindere” prin care artiștii primeau comenzi, livrau lucrări și primeau plata. Era și singurul mecanism legal prin care artiștii puteau vinde și aveau acces la comenzi și materiale, vânzarea pe cont propriu era ilegală și riscantă.

În epocă, Uniunea Artiștilor Plastici primea de la ministere, instituții publice, fabrici, școli, spitale și chiar unități militare comenzi de opere pentru decorarea spațiilor lor, tablouri, mozaicuri, sculpturi. Temele erau în general conforme propagandei comuniste: muncitori, țărani, conducători, industrializare, istoria „luptelor revoluționare”, glorioasele „realizări cincinale”.

Fondul Plastic deținea magazine specializate (teoretic accesibile doar membrilor UAP) cu vopsele, pânze, culori de import, hârtie de calitate, ustensile rare în comerțul obișnuit. Uneori, artiștii primeau materialele pe credit, cu plata după predarea lucrării. Statul, prin Fondul Plastic, cumpăra lucrări pentru colecțiile muzeelor sau pentru „fondul de artă” al instituțiilor publice. Doar artiștii membri UAP aveau dreptul să lucreze prin Fondul Plastic și să trăiască din artă.

Pentru a fi acceptat în UAP, trebuia să treci printr-un proces de selecție profesională, dar și ideologică. Statutul de „artist profesionist” oferea avantaje rare în comunism: venituri relativ bune, acces la materiale, ateliere de lucru obținute prin repartiție, libertate de mișcare mai mare, uneori și posibilitatea de a călători în străinătate, dar sub strictă supraveghere a Securității. În fond și intenție, Fondul

Plastic era un instrument de control cultural. Comanditarul era statul, iar comenzile veneau cu teme și cerințe estetice precise. Artiștii erau îndemnați să ilustreze „realismul socialist” și să evite subiecte considerate „decadente” sau „formalist-burgheze”, precum și importurile de idei din „Occidentul putred”. Spirite libere, artiștii căutau și găseau, adesea, forme subtile de rezistență la cenzură și de exprimare artistică originală.

Incontestabil, „hainele de la Fondul Plastic” erau și o declarație artistică de libertate, o poveste aparte, cu detalii pitorești, din viața culturală a României comuniste. În anii ’60–’80, Fondul Plastic nu se ocupa doar cu vânzarea de materiale pentru artă (pânze, pensule, culori), ci și cu importul și distribuția unor produse textile și vestimentare. UAP și Fondul Plastic aveau statut special de întreprinderi „de artă aplicată”, care le permitea să facă schimburi comerciale cu țările socialiste și uneori chiar cu Occidentul.

În acest fel ajungeau, în mediile artistice din România, aduse din Cehoslovacia, RDG sau Ungaria, uneori chiar din Franța sau Italia, stofe, pânzeturi, materiale de croitorie, accesorii și chiar haine gata făcute, imposibil de găsit în comerțul socialist de masă. Odată cu ele, venea și inspirația, ideile pentru modele de haine care spărgeau tiparele rigide ale vestimentației socialiste. Era un fenomen semi-oficial de „magazin de lux” într-o economie cu lipsuri.

Rochiile de in topit sunt un mic capitol de legendă urbană din anii ’70–’80 și multe femei care au prins perioada le pomenesc cu nostalgie.

Inul este o fibră naturală, răcoroasă, destul de rezistentă când e țesută simplu. „Topirea” inului este, de fapt, o înmuiere chimică sau mecanică, care îi dă o textură mai fină, mai moale și o cădere mai elegantă, cu un aspect ușor șifonat, foarte plăcut la purtare vara. În comunism, rochiile de in topit erau la mare căutare. Se găseau doar la Fondul Plastic, erau vopsite în degrade, de obicei mov, roz, bleu, bej, în contrast total cu hainele mohorâte și standardizate din comerțul socialist general. Croiala asimetrică, „în colțuri”, le dădea un caracter de unicitate și un aer sofisticat.

Pentru evenimente festive sau pentru vacanțe boeme, aceste rochii erau pur și simplu o soluție salvatoare. Erau purtate, de obicei, cu centuri late de piele și cercei de ceramică sau de lemn, create tot de artiști plastici și vândute prin Fondul Plastic. Rochiile de in topit nu erau ușor de găsit nici măcar la Fondul Plastic. Apăreau doar câteva bucăți, se vindeau pe bază de rezervare și nu strica o pilă, o relație în UAP pentru asta. Nu erau ieftine. În anii ’80, o rochie de in topit costa 200 – 300 de lei, când salariul mediu era 2.000 – 2.300 de lei.

Și, pentru că nu se găseau ușor și erau cam scumpe, s-a inventat și „alternativa”: la fel cum pe mesele românilor atinși de criza alimentară au apărut „icrele false” (preparate din griș și conserve de pește), șnițelele false (din parizer), mierea falsă (apă fiartă cu zahar și flori de păpădie), în dulapurile româncelor au apărut și rochiile de in topit….fals. Erau croite, de fapt, dintr-un tifon mai gros, cusut dublu, înnodat și vopsit acasă, ca să fie „în degrade”. E-adevărat că erau de unică folosință, nu se puteau spăla și era bine să nu te prindă ploaia purtându-le, dar la o adică le ajutau pe doamnele cu imaginație să ocolească standardizarea impusă de regim.

În Timișoara, magazinul Pro Domo se afla la colțul străzii Alba Iulia, unde acum este un fast food. Acolo, puteai cumpăra și cercei unicat, cu paiete, la prețuri de 30-60 de lei, de asortat cu rochia de in topit.

Cei mai frumoși pantofi se făceau la fabrica Modern, dar nu se prea găseau în magazinele obișnuite, căci cea mai mare parte a producției mergea la export, ca să „plătească Ceaușescu datoriile externe”. Se găseau în schimb, „la negru”, pe strada Palmierilor din cartierul Modern: în câteva căsuțe dărăpănate, familii care lucrau în fabrică reușeau să sustragă sute de pantofi și le vindeau apoi unei rețele de clientele restrânse, selectate „pe încredere”. Sistemul era simplu: cei care lucrau în fabrică, în tura de noapte, aruncau pantofii peste gardul fabricii, iar familiile îi recuperau și îi ascundeau acasă, prin lăzile de recamier. Așa că doamnele ce dădeau sute de lei pe o rochie de in topit, vizitau aceste familii (de obicei de romi) și își cumpărau de aici balerini, pantofi cu toc, sandale.

Astăzi, când hainele sunt de toate felurile și culorile și tot ne plângem de mărimi, modele sau calitate, când poți da pe o rochie de designer cât pe un automobil, poți lăsa o mică avere în orice mall sau poți cumpăra 10 rochii la prețul unei pizza în Piața Aurora, Fondul Plastic rămâne doar o pagină colorată și pitorească a unei istorii sumbre. Spiritul său se păstrează însă viu în mișcarea handmade, foarte dinamică, din România, o alternativă pe cât de diversă, pe atât de interesantă.

Dacă vreți să testați acest spirit, să vă lăsați inspirat de creativitatea și diversitatea lui, cel mai apropiat și tentant eveniment al comunității handmade este Târgul Harababura, care din acest an devine Festivalul Artizanilor și se va desfășura în spațiul Faber din Timișoara (Spl. Peneș Curcanul 3), în perioada 12-14 septembrie 2025.