Înainte de 1989, aeroporturile din România erau locuri fascinante, intangibile pentru majoritatea populației lipsite de dreptul la călătorii în afara granițelor. Așa că aeroporturile nu se aglomerau, păreau mari, liniștite, iar în atmosfera vag occidentală, sub iluzoria promisiune a libertății, îi puteai vedea pe securiști cum îi urmăreau pe oameni, cine cu cine vorbește și în ce limbă, aerul îngheța un pic când treceau aproape de tine, amintindu-ți în ce regim trăiești.

După 1990, aeroporturile au mai rămas o vreme relativ prohibite, prin tarifele zborurilor și obligativitatea vizei pentru multe destinații. Boom-ul companiilor low -coast, al zborurilor ieftine, a schimbat definitiv economia, atmosfera, „ecosistemul” aeroportuar românesc. Destinații exotice sau „navetă” internă, munca sezonieră sau concediile cu familia, lumea pestriță și noile tehnologii au democratizat gălăgios anticamerele zborului, făcându-le să semene, adesea, cu autogara din Iosefin sau cea de lângă gară.

Un periplu – aproape aleatoriu – prin aeroporturi din puncte îndepărtate ale hărții spune, cu nuanțe și miez, o poveste despre cum și unde suntem.

 

Timișoara, zburătorii în bermude

Aeroportul din Timișoara s-a chinuit abitir cu o năpastă despre care toți cei ce l-au tranzitat au vorbit: putoarea. O duhoare pestilențială de canalizare a șocat călătorii până când, abia în octombrie anul trecut, misterul a fost dezlegat: mirosul nu venea de la haznaua între timp sigilată, ci de la vata din acoperișul noului terminal Schengen (a cărui construcție a costat 40 de milioane de euro). Problema s-a rezolvat, însă mirosul din aeroportul timișorean nu e nici acum prea plăcut, nici chiar briză de munte.

Rămâne memorabilă scena, relatată chiar de directorul aeroportului, când o turmă de porci scăpată de la o fermă din proximitate a ajuns până în fața terminalului Schengen. Acum, ca-n fiecare vară, aeroportul Timișoara trepidează de atmosfera vacanței. Călători, familii, grupuri, cozi la ghișee, sarsanale, copii ce aleargă nestingheriți. Codul vestimentar e pestriț și nu sunt puțini cei care vin la avion în șlapi și bermude, care-și mănâncă veseli mâncarea din caserolele aduse de acasă, să nu dea bani pe scumpeturi și, ca să -nceapă vacanța bine, se mai delectează cu o manea pe telefon.

Ici-colo, printre trolere și genți de firmă, mai vezi o sacoșă de rafie sau de supermarket, legată cu cureaua și învelită cu celofan. În masa de oameni care vin/pleacă în vacanțe, remarci grupuri de tineri de prin Pakistan sau Indonezia, veniți cu agenții să-și caute de lucru și o viață mai ușoară, într-un loc care e pentru ei celălalt capăt al lumii. Locuri pe bănci în așteptarea îmbarcării nu sunt, adesea, destule, iar curățenia în toalete e așa și-așa.

Obiectele de artă din incinta aeroportului, inspirat plasate, induc un vag aer de rafinament, iar indicatoarele de trasee sunt clare și rezonabil semnalate. Conform raportului oficial, în 2024, Aeroportul Internațional Traian Vuia din Timișoara a înregistrat 1.323.690 pasageri, în scădere față de cei 1.354.859 pasageri din 2023. În ultimele 30 de zile, Aeroportul Timișoara a avut o medie de 22 zboruri/zi– 329 sosiri și 328 plecări.

 

Otopeni, scump și cald

La Aeroportul Otopeni din București, mirosul dominant se schimbă radical: miroase de te amețește a covridog! De când au apărut tonetele respective, aroma de crenvurști bate clar parfumurile de firmă din shopuri. Aeroportul e relativ mare, dar orientarea e ușoară, căci trasele sunt destul de bine semnalizate. Locurile de așteptare sunt, cel puțin în sezonul estival, total insuficiente, oamenii vânează un loc pe bancă sau la vreun bar. Insuficiente sunt și prizele de încărcat telefoanele, iar internetul e adesea rușinos de disfuncțional.

Oferta culinară e modestă, neapetisantă. Un sandviș și-o cafea la aeroportul Otopeni poate costa mai mult decât un bilet de avion Timișoara – București. În zonele de așteptare e cald, aerul condiționat pare setat la minimum. Unii pasageri se așează pe jos, mai pun de-un remmy, de-o șeptică pentru că oricum zborurile întârzie copios. Vestimentar, pasagerii par ceva mai dichisiți decât la Timișoara, dar curățenia în toatele aeroportului lasă destul de dorit.

Serviciile de securitate funcționează într-un balans între amabilitate și ușoară miștocăreală. O notă particulară a locului e dată de vânzătorii neautorizați de parfumuri contrafăcute, care reușesc cumva să se strecoare printre călători și să facă concurență neloială shopurilor, adică bișniță balcanică. Zborurile sunt multe, destinațiile diverse, iar interacțiunile între culturi sunt evidente. Mai ales tinerii, adolescenții, profită de întârzierile avioanelor și-i poți vedea cum fac gaming pe telefoane împreună, abstrași din vânzoleala generală.

La ieșirea din aeroport, cei mai „jmecheri” taximetriști din univers își aleg clienții după vorbă, după port și le susură tarife exorbitante cu aerul că le fac un favor prietenesc. Trenul între Aeroport și Gara de Nord e ieftin, punctual și, cu ceva noroc, uneori are și aer condiționat. În anul 2024, Aeroportul Internațional Henri Coandă, Otopeni, din București a înregistrat 15.946.791 pasageri. Traficul total al aeroporturilor din România a depășit în 2024 cifra de 26 milioane de pasageri, din care mai mult de jumătate – aproximativ 16 milioane – au trecut prin aeroporturile din București, Otopeni și Băneasa .

 

Budapesta, o plăcere

La Budapesta, tabloul se schimbă. Aeroportul din capitala Ungariei este o convenabilă platformă de zbor către întreg mapamondul și nu puțini sunt timișorenii care aleg să-și înceapă călătoriile de aici, mai ales că autostrada a scurtat la 3 ore drumul între cele două orașe. Ieșirea, însă, înspre și, mai ales, dinspre aeroport, către Szeged este însă catastrofal semnalizată și fără GPS ar fi o aventură pentru orice șofer care nu cunoaște deja traseul.

Aeroportul budapestan s-a extins în etape, după un plan destul de complicat, iar asta a dus la trasee alambicate, confuz semnalizate, dublate, care fac orientarea greoaie și cronofagă. După ce deslușești labirintul, aeroportul din Budapesta e o plăcere: tehnologizat, cu self services eficiente în toate etapele, cu angajați atenți și politicoși, curățenie impecabilă și locuri destule pe scaune, încât nu vezi pasageri stând pe jos. Diversitate etnică, atmosferă cosmpolită, o eleganță relaxată pare a fi nota dominantă vestimentar.

Cafeaua e excelentă la barurile din aeroport, specialitățile de patiserie delicioase, iar în shop -uri vinurile de Tokai sunt piesele de rezistență. Cel mai simpatic loc din tot aeroportul rămâne însă, probabil, spațiul de joacă pentru copii: jocurile foarte inspirat alese, foarte frumos făcute, atrag irezistibil prichindeii și vezi copii din Asia, Europa, din Americi jucându-se împreună. Locul de joacă de acolo ar putea fi o lecție bună și pentru aeroporturile din România.

Politica a aterizat însă în Aeroportul din Budapesta, care are în aceste zile pereții plini de lozinci „pro-famiilie” (adică antiLGBT) în 4-5 limbi, inclusiv română, iar tineri împart călătorilor maghiar flyere de pe care te privește încruntat premierul Ungariei. În 2024, Aeroportul Internațional Budapest Ferenc Liszt a atins cifre record în trafic de pasageri: 17.574.413 pasageri, însemnând o creștere de 19,5 % față de 2023 și cu 8,7 % mai mult decât în 2019, an cu nivel record pre-pandemic. Ungaria preconizează ca traficul să atingă 20 milioane de pasageri până în 2030, iar construirea Terminalului 3 va susține această expansiune.

Altă lume: Hong Kong

Despre Hong Kong se spune că e „o altă lume”, iar lumea asta începe, evident, cu aeroportul. Situat pe insula artificială Chek Lap Kok, aeroportul din Honk Kong e imens și hipertehnologizat. Are o suprafața totală de 1.248 de hectare și deplasare de la un punct la altul se face cu lifturi, escalatoare, trenuri care circulă cu o punctualitate ireproșabilă. Nu te poți rătăci prin aeroportul din Honk Kong: semnalizarea bilingvă e perfectă, iar pentru dileme ai dispozitive de orientare la tot pasul.

Locurile de așteptare sunt multe, deci nu se aglomerează, însă sunt relativ incomode: majoritatea sunt pe scaune, nu șezloange sau fotolii. Găsești prize (inclusiv adaptate european), dar nu găsești o masă să mănânci „la pachet”, iar coșurile de gunoi sunt și ele relativ puține. Asta, pentru că lumea nu prea produce gunoi acolo. Nu găsești, în toată întinderea, un ambalaj aruncat pe jos, căci armate de oameni tăcuți fac continuu curat. În China și Hong Kong, o lege națională impune plasarea rezervoarelor de apă potabilă gratuită în toate locurile publice, pentru ca oamenii să-și reumple peturile.

Înainte de pandemia globală, prin aeroportul din Honk Kong ( HKIA) călătoreau anual peste 70 de milioane de oameni. „După pandemie, locul ăsta a căzut crunt”, ne-a spus un pasager, arab stabilit de 20 de ani în Hong Kong, care aștepta un zbor spre Dubai. În 2024, HKIA a înregistrat un trafic de 53,1 milioane de pasageri. Cei mai mulți dintre ei sunt chinezi, coreeni, japonezi, urmați ca număr de indieni, apoi de americani și europeni. Amplitudinea aeroportului impune o atmosfera aerată, atipică.

E liniște, curat, ordonat, oamenii își etalează vestimentar apartenența culturală, fără urmă de „Beijing bikini” (bărbați cu maiouri ridicate deasupra burții), iar „limba comună” politețea neutră. Pentru toți acești oameni, în HKIA există cca 300 de toalete, adaptate, dotate cu bideuri și cu purificatoare de aer. Cele aproximativ 80 de restaurante din aeroport propun selecții largi de mâncare asiatică (wonton, congee, ramen etc) și occidentală la prețuri mari, dar nu exorbitante.

Printre snack-urile preferate de localnici, în top de află ghearele de pasăre cu miere de albine. Și totuși, în toată opulența și atmosfera S.F. a aeroportului, umbrele schimbărilor politice și sociale se lasă văzute: drapele roșii, portretele liderilor de la Beijing, presa din „mainland” (cum numesc localnicii China continentală) sunt prezente. Ca să ieși din aeroport, ca turist, treci pe la serviciul de imigrație, iar acolo milițieni cu un aer sever, ușor amenințător, te filează suspicios. Primești, în final, un „permis” de ședere: un pătrățel mic de hârtie, scris cu pixul, din altă lume decât futuristul HKIA.

Dubai, wonderland

Aeroportul din Dubai (DXB) este wonderland-ul aeroporturilor lumii. O știu timișorenii, deloc puțini, care aleg să-și petreacă vacanțele în Emirate sau care trec pe aici spre destinații și mai îndepărtate. Un oraș în sine, întins pe aproximat 29 de kilometri pătrați (de două ori și jumătate mai mare decât cel din Hong Kong), DXB e un oraș în sine, cu propriile hoteluri, clinici medicale, grădini verticale, jocuri VR, săli de sport, piscină, spa, zeci de restaurante și zone imense de duty free.

Check-in se face biometric, fără pașaport, prin scanare oculară. Traficul anual de pasageri a depășit, înainte de pandemie, 85 de milioane de persoane, lucrează aici peste 100.000 de angajați, iar vânzările în 2019 au trecut de 2 miliarde de dolari. Îți poți cumpăra orice de aici, de la mașini de lux și Rolex-uri, la biografia șeicului Mohammed bin Rashid. Mai mult decât orice, DXB e un spectacol uman, o panoramă a diversității. Bărbați în thawb-uri albe, imaculate, africance cu bagajele pe creștet, în timp ce bărbații lor poartă mici borsete de piele, asiatici, evrei ultraortodocsi, femei cu niqab-uri negre și șlapi de brand cu cristale, indieni, scandinavi, toate meridianele între două zboruri.

La DXB te bucuri de confort și un anume grad de lux chiar dacă zbori cu bilete de „economy”, însă cu un bilet scump poți aștepta îmbarcarea într-o camera căptușită integral cu aur. Aeroportul are zone de dormit și dușuri pentru pasagerii în tranzit, iar șezloangele sunt perfecte pentru siestă. În toaletele femeilor sunt dușuri, măsuțe de machiaj, locuri pentru spălat picioarele, iar o angajată sterge fiecare strop de apă sau urmă de săpun. În DXB respiri un aer de parfum bun. Cele mai liniștite locuri în rumoarea generală sunt camerele musulmane de rugăciune, rezervate exclusiv bărbaților. Eficiența serviciilor este uluitoare, iar timpul dintre zboruri zboară ca-ntr-un film fantasy.

Ceva se păstrează însă comun, nealterat, între un aeroport cu miros de vată udă, de hotdog sau de comunism și altul cu miros de consumism extrem și parfum de lux: mirajul călătoriei, fascinația de a intersecta alte culturi, chemarea necunoscutului.