Dacă la matineul jucat în după-amiaza zilei de joi, pe scena Teatrului Naţional Timişoara, Richard al III-a şi numeroasa sa curte au avut parte de vreo 300 de spectatori, mulţi dintre ei copii dornici să ştie de ce are nenea faţa vopsită, de ce atârnă săbii din tavan, de ce plânge tanti blondă şi, mai ales, când mergem după happy meal, la reprezentaţia de seara sala a fost plină de spectatori sosiţi, mai cu seamă, de dragul lui Claudiu Bleonţ. „Căutându-l pe Shakespeare prin Richard al III-lea”, spectatorul dă peste un regat de carton, cu un actor şi o mulţime de „soldaţi” mărşăluind vizibil încântaţi pe scenă sau adăstând ca un tablou cu şibebilduri colorate, necunoscuţi şi, în marea majoritate, amatori, bâlbâindu-şi replicile, recitându-le grăbit şi cu patos şi încurcându-şi intrările cu o candidă stângăcie.
Dacă scenele colective, de „teatru-sport”, precum cea a ritualului maori de la început, au o reconfortantă vivacitate, celalalte, în care vorbele lui Shakespeare îşi cer tributul, sunt un război dinainte pierdut pentru toţi cei din distribuţie care nu se numesc Bleonţ, spectacolul lui Toma Enache trasând o tuşă groasă între actorie şi cămin cultural.
Victoria lui Richard al III-lea rămâne aceea că, la Timişoara cel puţin, spectatorii s-au ridicat să-l aplaude, îndelung, pe Claudiu Bleonţ. Şi neîndoios că la Drobeta Turnu Severin, acolo unde spectacolul a fost montat cu sprijinul primăriei, dragostea de teatru a electoratului a crescut precum cotele Dunării.
S.P.D.
Citiți principiile noastre de moderare aici!