Pelerinajul reface simbolic drumul pe care Sfântul Ierarh Iosif cel Nou l-a parcurs părăsind cetatea Timișoarei, pentru a se retrage la Mănăstirea de la Partoș, în anul 1653. Luni seară, după ora 21.15, a pornit procesiunea cu Sfintele Moaște pe traseul Catedrală – Podul Traian – splaiul T. Vladimirescu – Podul Mihai Viteazul – Catedrală, urmată la ora 22.00 de Utrenie, iar la ora 24.00 de Sfânta Liturghie, în Catedrala Mitropolitană a Timişoarei. La procesiune au participat mii de credincioși.

Pentru a vă introduce în viaţa Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş, cităm câteva fragmente din P.C. Părinţii Marius Florescu si Adrian Carebia, “Viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş”, Editura Invierea, Arhiepiscopia Timisoarei, 2006, găsite pe www.cuvantul-ortodox.ro, în cele ce urmează:

„Sfântul Ierarh Iosif cel Nou, Mitropolitul Timişoarei, s-a născut pe la 1568 în oraşul Raguza din Dalmaţia, pe malul Marii Adriatice. Se pare că tatăl său era stăpânul unei corăbii şi transporta mărfuri pe Adriatică, Mediterana, Marea Neagră şi Dunăre. Murind el devreme, tânărul Iacob – cum se numea din botez viitorul ierarh – a fost crescut de mama să în bună cinstire de Dumnezeu. Nemaiavând neamuri în Raguza, această s-a mutat la un frate al ei care era negustor în oraşul Ohrida.
…
După cinci ani de nevoinţe duhovniceşti, dornic de o viaţă mai retrasă, părăseşte Ohrida şi apucă drumul Sfântului Munte Athos. Acolo intră în mănăstirea Pantocrator unde, după o viaţă aspră şi cu multe osteneli, în post şi rugăciuni toată noaptea, începe să urce cu multă sârguinţă treptele desăvârşirii. Fiind nevoie de un îndrumător iscusit în cele duhovniceşti, dar în acelaşi timp şi de un bun organizator al vieţii monahicesti după rânduielile marelui Vasile, la cererea patriarhului Constantinopolului este trimis egumen pentru marea lavra a Sfântului Ştefan din Adrianopol. Acolo rămâne 6 ani, muncind fără preget la reorganizarea şi punerea în rânduiala a pravilelor duhovniceşti şi regulilor vieţii celei de obşte. După altă bucată de vreme este pus egumen în marea lavra românească Cutlumuş, veche ctitorie voievodală a domnitorilor români.
…
Fiind încărcat de ani îndelungaţi, cam optzeci la număr, egumenul Iosif se retrage în liniştea unei chili a mănăstirii Vatoped. Scaunul mitropolitan al Timişoarei devine vacant. Românii bănăţeni doresc că mitropolit al lor pe fostul egumen al lavrei româneşti din Muntele Athos, pe Iosif, care dobândise deja faima de sfânt. Aşa se face că părintele Iosif, fără voia lui, este hirotonit arhiereu şi ridicat la rangul de mitropolit al românilor din Ţara Banatului, pentru care primeşte cuvenitele întăriri în anul de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos 1650. În drum spre scaunul mitropolitan al Banatului, Sfântul Iosif, împreună cu cei care îl însoţeau, trec Dunărea pe la Palanca. La trecerea Dunării se zice că s-au speriat caii de la trăsura în care se află mitropolitul şi nu voiau cu nici un chip să urce pe podul umblător. Atunci s-a coborât Sfântul Iosif din trăsură şi luând caii de hăţuri, ei îndată s-au liniştit şi urcându-se cu trăsura pe pod au trecut Dunărea.
…
Apropiindu-se Sfântul Iosif de cetatea Timişoarei, a fost întâmpinat cu mare alai. Şi pe când în dangătul clopotelor se îndrepta spre biserică, iată că a fost scos înaintea mitropolitului un olog de 20 de ani în suferinţă, peste care punându-şi el mâinile şi cu multă umilinţă rugându-se Stăpânului Hristos, îndată se făcu sănătos. Mulţimea, văzând minunea, s-a spăimântat şi îngenunchind în faţa lui cu lacrimi îi sărută veşmintele şi marea pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta, săvârşită prin alesul Său. Aşezarea în scaun a Sfântului Iosif că mitropolit al Banatului s-a întâmplat în ziua de Sfântul Ilie a anului 1650. Şi a păstorit el Biserica lui Dumnezeu din aceste ţinuturi româneşti vreme de trei ani. În acest timp a organizat Biserica, a întemeiat şcoli pentru pregătirea preoţilor, a înălţat sfinte altare, a cercetat mănăstirile şi parohiile bănăţene, ducând mângâiere şi lumina păstoriţilor săi.
…
Odată, pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timişoara, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a izbucnit un mare foc în partea de apus a Timişoarei. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groază îi cuprinsese pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi căzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului sau cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi întunecând tot cerul şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor. Şi Sfântul Iosif, ridicându-şi fruntea de la pământ, mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru milă ce a făcut-o izbăvind de moartea cea năpraznică a prăpădului. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile n-a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri.
…
Simţindu-se îngreunat de povara anilor şi dorind a petrece viaţa ce-i mai rămăsese în linişte, Sfântul Iosif s-a retras din scaunul mitropolitan al Timişoarei, inchinoviindu-se la mănăstirea Partoş. Trei au mai fost anii pe care i-a petrecut aici (1653-1656) întru rugăciune şi faceri de bine, până a trecut la cele veşnice.
…
Tradiţiile spun că în momentul adormirii sale, clopotele mănăstirii au început să bată singure, fără să le tragă cineva, ducând în depărtări trista veste. Apoi trupul neînsufleţit al marelui mitropolit a fost aşezat într-un mormânt zidit în naosul bisericii mănăstireşti, în dreptul uşii de intrare care e spre miazăzi. Pe lespedea ce s-a aşezat deasupra, mâini pioase au săpat o inscripţie care înainte cu aproape un veac se citea cu uşurinţă: “Sviatitel Iosifa novîi bivsii Mitropolita Temisvarskii” – “Preasfinţitul Iosif cel Nou, fost Mitropolit al Timişoarei”.
…
Ţinând seama de viaţă şi petrecerea cuviosului Mitropolit Iosif şi stabilindu-se fără putinţă de tăgadă că el a strălucit că un adevărat vas ales al Domnului prin credinţă curată şi că a lăsat în urmă lui mireasma sfinţeniei, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât la 28 februarie 1950 să-l aşeze în ceata sfinţilor, statornicind data de 15 septembrie a fiecărui an pentru cinstirea lui cu toată cuviinţa. Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş s-a făcut duminică, 7 octombrie 1956, după ce, din vreme, moaştele sale au fost aduse de la mănăstirea Partoş şi aşezate în catedrala mitropolitană din Timişoara.
…
La 20 iunie 1992 Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sfântului Iosif cel Nou în tot cuprinsul Patriarhiei Române.

În anul 1997 Sfântul Sinod l-a desemnat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş că ocrotitor al pompierilor militari din ţara noastră, având în vedere minunea salvării Timişoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sărbătorit în fiecare an de către formaţiile de pompieri odată cu Ziua pompierilor militari – 13 septembrie”.