Fragmente din moaștele Sfântului Iosif cel Nou au fost scoase din biserică, vineri, 10 aprilie, și au fost duse într-o ceremonie pe străzile satului Partoș.

„Astăzi, într-o atmosferă de mare solemnitate, emoție și evlavie cuminte, în bătaia necontenită a clopotelor mănăstirii și în cântecul cuvintelor acatistului, Sfântul Iosif, prin fragmentele din moaștele sale păstrate în biserica mare și icoana sa veche ce-i străjuiește de veacuri mormântul, a cercetat în aceste zile mai grele inimoșii credincioși din satul Partoș care, asemenea unei cetăți, înconjoară istorica noastră mănăstire. Cu inima la vedere, într-un entuziasm spontan, aceștia și-au întâmpinat ocrotitorul. Duhovnicește “vizita” de azi i-a cuprins și pe toți membrii comunității noastre, prieteni dragi din Timișoara și de pretutindeni care cu inima ne-au fost și azi alături”, transmit reprezentanții Mănăstirii Partoș pe pagina de Facebook.

S-au făcut rugăciuni pentru încetarea pandemiei, pentru însănătoșirea celor bolnavi, întărirea celor care în spitale sau acasă îi îngrijesc, pentru mitropolitul Banatului, pentru pacea, liniștea și bună așezarea lumii întregi.

În 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului Sfântului Iosif cel Nou în tot cuprinsul Patriarhiei Române. În anul 1997, Sfântul Sinod l-a desemnat pe Sfântul Iosif cel Nou de la Partoş ca ocrotitor al pompierilor militari din România, având în vedere minunea salvării Timişoarei de la un cumplit incendiu. Astfel, el este sărbătorit în fiecare an de către formaţiile de pompieri odată cu Ziua pompierilor militari – 13 septembrie.

„Odată, pe când săvârşea Sfânta Liturghie în ziua hramului unei vechi biserici de lemn din Timişoara, în ziua Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a izbucnit un mare foc în partea de apus a Timişoarei. Un vânt puternic întindea pârjolul cu repeziciune asupra întregului oraş. Mulţi au pierit atunci în flăcări, iar groaza îi cuprinsese pe toţi. Sfântul Iosif, văzând prăpădul, a ieşit în faţa bisericii luând cu sine Sfintele Taine şi căzând cu faţa la pământ şi cu toată puterea sufletului său cerând îndurare lui Dumnezeu să scape cetatea de prăpăd, deodată nori negri s-au ridicat dinspre miazăzi întunecând tot cerul şi o ploaie torenţială s-a vărsat timp de mai multe ore, fără încetare, până a stins cu totul focul nimicitor. Şi Sfântul Iosif, ridicându-şi fruntea de la pământ, mulţumea lui Dumnezeu cu lacrimi pentru mila ce a făcut-o izbăvind de moartea cea năprasnică a prăpădului. Apoi, mergând acasă, s-a închis în chilia sa şi timp de trei zile n-a mai ieşit. Când s-a arătat din nou în lume, pe dosul palmei lui de la mâna stângă îi apăruse semnul sfintei cruci, ca şi când ar fi fost ars cu fierul înroşit. Semnul acesta a rămas pe mâna Sfântului până la sfârşitul vieţii lui, semn care i-a fost dat de Dumnezeu pentru aducerea aminte a marii Lui milostiviri”, este menționat în “Viaţa, slujba şi acatistul Sfântului Ierarh Iosif cel Nou de la Partoş”, scrisă de părinţii Marius Florescu si Adrian Carebia, Editura Invierea, Arhiepiscopia Timisoarei, 2006.