Academicianul rememorează în postarea de pe Facebook anii copilăriei petrecuți la această școală, atunci când clădirea liceului era „la marginea unui lan de porumb, piatră peste piatră în mijlocul unui câmp, cu băieți venind din toate părțile Banatului, pe jos, în căruță ori cu trăsura”, dar și cum urca în salturi treptele spre clasa sa… șaisprezece…

„Sunt șaisprezece.

Șaisprezece trepte care duc spre etajul unde era clasa mea.

Mă văd și acum în pragul ușii principale a Liceului, luându-mi avânt și urcând – în trei salturi – aceste trepte.

Din anul 1927, când am ajuns pentru prima oară în clădirea Liceului „Constantin Diaconovici Loga“ din Timișoara, și până în vara anului 1934, când am absolvit, intrarea a fost mereu aceeași: o impunătoare ușă din lemn masiv pe care o deschideau și profesorii, și elevii. Faptul însuși că elevii nu intrau pe ușa din dos, ci chiar împingând maiestoasa ușă din față, le dădea un fel de solemnitate, umplea gestul lor cu un înțeles mai adânc: era, în această intrare comună, rânduiala lui «ce se cuvine» (și ce nu) – pentru cei mici, ca și pentru dascălii lor; un ritual nescris, dar interiorizat de toți, în care îți lăsai afară insolențele, necuviința, asperitățile vieții private (dacă se întâmpla ca ele să apară).

Tot ce era (ori ar fi putut deveni) grosolănie, necinste, josnicie nu trecea de Înalta Poartă a Liceului „Constantin Diaconovici Loga“ din Timișoara.

Și închipuiți-vă clădirea Liceului nu pe o stradă liniștită, cum este astăzi, printre alte clădiri publice, blocuri, case, parcuri ale Timișoarei, ci – cum era odinioară – la marginea unui lan de porumb, piatră peste piatră în mijlocul unui câmp, cu băieți venind din toate părțile Banatului, pe jos, în căruță ori cu trăsura, din familii sărmane ori mai înstărite, pentru care – în aceeași măsură – Școala era loc al cunoașterii, al bunei-cuviințe, al temeiniciei: locul în care – respectându-te pe tine – învățai să-i respecți și să-i admiri pe ceilalți.

Îl văd pe G. Călinescu ținând sub braț un catalog și coborând aceste trepte; îi văd pe profesorii mei de matematică, domnul Augustin Coman și domnul Vasile Mioc, pe cel de limba română – domnul Silviu Bejan, pe cel de filosofie și limbi clasice – domnul Constantin Cioflec:

«– Bună ziua, Domnule Profesor!

– Bună ziua, Domnule Elev!»

Cea mai extravagantă abatere de la buna purtare, în anii mei de liceu, au fost salturile prin care urcam cele șaisprezece trepte: nu înainte de a-mi fi luat elanul, la intrare, în dreptul ușii principale, și de-a fi așteptat să treacă toți colegii care urcau la pas.

Eram de pe atunci – și în pofida fabulei – o țestoasă cam ciudată: săritoare.

Zilele trecute, am intrat din nou în Liceul meu timișorean și, pentru întâia oară, în loc să sar aceste trepte, am șezut și am plâns.

Și mi-am adus aminte de oamenii care nu mai sunt, de frumusețea lor, a locului pe care – cu cinstea, cu înțelepciunea și dăruirea lor – ei l-au sfințit.

Iar inima mi-a bătut mai puternic văzând, de la intrare, lângă steagul României, steagul Europei – bucata aceasta de cer albastru, înstelat, la care, nici în cele mai îndrăznețe visuri ale dascălilor mei ori ale mele, acum o sută de ani, nu am fi visat”, scrie Mihai Șora pe Facebook, în 2 noiembrie 2018.

Filosoful va povesti pe îndelete despre întâlnirea din 26 octombrie cu elevii și profesorii de la „Loga”.

„Până atunci, le mulțumesc copiilor care învață azi la «Loga», le mulțumesc dascălilor și domnului Tihomir Milin (noul domn Bejan) pentru primirea lor atât de caldă, luminoasă, însuflețitoare”.