Conferința a început cu cuvintele reprezentantei Societății Femeilor Creștin-Ortodoxe, Linda, care a mărturisit impactul emoțional al cărții.

„Să știți că am citit-o cu o cutie de șervețele lângă mine. Cei care ați citit-o deja știți la ce mă refer. După ce l-am cunoscut pe Părintele Octavian, i-am mărturisit acest lucru și el mi-a spus că a scris-o și el cu o cutie de șervețele lângă birou. Părintele Octavian a asistat mii de oameni aflați la granița dintre moarte și viața veșnică. Și ne-a consemnat ce a văzut, ce a simțit, ce a auzit, prin prisma unui privilegiat al sorții”, a spus Linda.

Și preotul Constantin Necula, într-un cuvânt scris pentru ediția a doua a cărții, a subliniat importanța lecturii acestei cărți.

„Ce scriu acum nu este o prefaţă de carte – la o ediție nouă – și nici nu cred ca aș putea scrie una la această carte. Ci este mai degrabă un oftat mare, de plâns răcorit. Un îndemn la lectură de dragul descoperirii uneia dintre cele mai ample cărți de teologie pe care am citit-o în ultimii ani. (…) Nu știu să vă zic un rând care nu-i frumos în cartea aceasta. Sau să vă spun vreo experiență prezentată cu sinceritate în ea care să nu fie ziditoare.

Admirabilă căutare și trăire a Ființei Iubire prin rugăciune, slujire și liturghisire ne sunt astfel prezentate în cel mai firesc limbaj de viața și cultură a cumințeniei. Strașnic om, grozavă mărturie! Mai mult nu pot zice, decât: luați şi citiți! Schimbă viaţa!”, a precizat preotul.

Părintele Blaga a relatat publicului parcursul său spiritual, începând cu experiențele personale din copilărie și frica inițială de spitale, dar și despre implicarea în îngrijirea paliativă din Canada.

„Când vedeam un bătrân care avea nevoie de asistență, un bătrân care avea nevoie de cineva care să-l asculte, care avea nevoie de un sprijin, cu groază țin minte că mă duceam lângă el, neînțelegând ce trebuie să fac eu acolo, care este rolul meu și de ce trebuie să văd suferința omului respectiv”, a spus el.

Conferința a oferit și exemple despre provocările întâmpinate de pacienți și personalul medical în cazul eutanasiei, procedură legală în Canada, evidențiind dilemele morale și presiunile instituționale, dar și modul în care credința și empatia pot transforma suferința într-o experiență de apropiere spirituală.

Părintele Blaga a relatat un caz impresionant.

„Eram chemați în toate departamentele spitalului, dar mai ales în cele foarte «calde», cum spuneau ei acolo: la terapie intensivă, la îngrijire paliativă, la urgențe. Astea erau principalele secții pe care le vizităm zilnic. Și, într-o zi, era o fată de 20 de ani care murise.

Familia era cu ea în salon. Și, efectiv, m-au împins: „Du-te, du-te”. Și m-am dus. I-am luat în brațe cum puteam, am plâns și eu cu ei acolo, cu empatia mea tremurândă încă, neînțelegând ce pot să le ofer acelor oameni. Cum poți să consolezi o mamă și un tată care își pierd fata de 20 de ani? Și toate astea le trăiam acolo, trăiam emoțiile lor foarte intens”, a adăugat părintele.

Pe plan local, Părintele Blaga coordonează preoții misionari din spitalele județului Timiș și desfășoară activități la Spitalul Județean din Timișoara, unde a relatat experiențele sale legate de prezența divină și minunile din spitale, și cum a reușit să treacă peste teama pe care o avea de spitale.

„Până la urmă tot a trebuit să intru, din când în când, în spital și am început să văd treptat prezența lui Dumnezeu în spital, prin minunile pe care le făceau alții, nu eu. Nu prin mine le făcea Domnul, ci prin alții le făcea.

Am văzut minuni, cum rugăciunea Înaltului Nicolae poate să schimbe vieți, cum rugăciunea lui schimba diagnostice, cum rugăciunea lui făcea imposibilul posibil. Și m-a mirat lucrul acesta foarte mult. Și, în același timp, mi-a schimbat un pic percepția despre spital, în sensul că am văzut că spitalul poate fi un loc minunat, în sensul că poate să fie un loc unde se întâmplă minuni. Și lucrul acesta îl trăiesc acum, revenind ca preot de spital până la urmă în România. Îl trăiesc cu doctorii pe care îi întâlnesc la Spitalul Județean, în diversele departamente ale spitalului.

Țin minte când m-am dus odată să vizitez un pacient, și încă o cred, că le-am văzut cu ochii mei. Când am fost la Neonatologie, în alt departament al spitalului, alt doctor îmi spunea: «Părinte, aici vedem minuni în fiecare zi». Și am zis: «Și în alte departamente?». La ATI, de exemplu, am văzut un pacient acum foarte recent, pentru care fiul lui mă roagă în fiecare zi să mă duc să spun o rugăciune alături de tatăl său. Avea un diagnostic foarte rezervat, doctorul spunându-i că nu crede că mai era speranță. Spunea că «Totul e în mâna Domnului”, așa a spus doctorul. Și după două săptămâni de rugăciune, acum deschide ochii și mișcă gura și începe să prindă cu mâna. Și suntem cu toții mirați cum de rugăciunea poate să facă așa ceva, să schimbe diagnosticele, doctorul spunând: «O minune de la Dumnezeu.» Și noi facem ce putem, dar ceea ce nu putem noi face, face Dumnezeu”, a mai spus Părintele Blaga.

El a mai povestit cum experiențele în spitale și interacțiunea cu pacienții l-au ajutat să înțeleagă importanța empatiei autentice și a prezenței spirituale, nu doar a actului medical.

„Lipsa de frică îți permite să fii cu adevărat lângă om. Îți permite cu adevărat să-l înțelegi. Îți permite cu adevărat să faci gesturi de afecțiune față de el. Îți permite să te apropii de el. Îți permite să îți dai timp pentru el.

Și am văzut astfel de oameni în doctorii pe care i-am întâlnit în spital. Oameni, cumva, căliți acolo, în spital, văzând mila lui Dumnezeu, înțelegându-I prezența și lăsându-se, cumva, dincolo de actul terapeutic pe care îl fac, de actul medical, știind că au un coleg printre ei. Iar acel coleg este, din spusele celor de aici, cel puțin ale doctorilor români pe care îi întâlnesc în spital, cel mai important coleg al lor. Și medicii spuneau: «Când noi nu mai putem, Doctorul intră în priză și El poate. Când știe și când vrea și când știe că trebuie, poate.» Și am văzut și eu că poate. De nenumărate ori.

Această frică, cumva, m-a făcut să văd și să-i descopăr pe oamenii care trăiau eutanasia. Care trăiau moartea cea bună. Și să-i văd și să mă bucur cu ei”, a mărturisit preotul.

În cadrul conferinței, preotul a explicat și conceptul teologic de „moarte bună”, subliniind că empatia, credința și apropierea de Dumnezeu permit o trecere liniștită și plină de iubire, chiar în fața suferinței și a morții.

„O moarte bună se atinge având inima plină de dragostea lui Dumnezeu. Moartea bună nu este moartea în sine, ci continuarea vieții. Pentru cel care pleacă, nu există suferința pe care o percep cei rămași, ci o tranziție instantanee într-un loc de lumină, dragoste, pace și bucurie”, a explicat preotul.