În chiar punctul central al orașului, o fântână arteziană din care nu țâșnește niciun strop de apă. În jurul ei, iarba tunsă frumos, o mulțime de clădiri în diverse stadii de paragină, un parc plin de gunoaie și reziduuri de șantier, câteva case de pariuri și un mare magazin de chinezării. Prima senzație pe care o oferă orașul Victoria nu e de călătorie în timp, nici că timpul s-a oprit, ci că, pur și simplu, mica așezare ex-proletară a rămas în afara timpului. Munții par să-ți cadă în cap cu frumusețea lor uluitoare, iar toamna acoperă cu frunze aurii decrepitudinea melancolică a urbei.

De la nemți la ruși și iar la nemți: formula chimică a istoriei

Aflat în depresiunea Făgăraș, în partea vestică a județului Brașov, Victoria este unul dintre orașele construite „de la zero” în era comunistă, cu blocuri de 8 apartamente, ridicate după model sovietic. Originea orașului a fost strâns legată de întreprinderea chimică ce data încă din 1939, fabrica Ucea, în urma unui contract semnat cu o firmă germană, Ferrostaal A.G., din Essen, pentru a produce pulberi explozive. Orașul actual a fost însă construit după Al Doilea Război Mondial.

Edificarea localității a început în 1949, sub denumirile provizorii de Colonia Ucea sau Ucea Roșie. În chiar mijlocul obsedantului deceniu”, la 12 noiembrie 1954, noul orășel a devenit oficial Victoria, iar viața lui s-a desfășurat în jurul combinatului chimic.

„Victoria este primul oraş nou care a apărut pe harta Republicii Populare Române. Tot ce se întâmplă aici, în aşezarea de la poalele Făgăraşilor, este direct raportat la existența combinatului chimic. Nu există casă, apartament în care să nu locuiască un muncitor, un inginer sau un tehnician din sfera chimiei”, scria în ziarul Scânteia din 27 aprilie 1965.

Astfel, presa comunistă a vremii se fălea că toți oamenii lucrează la combinat și că în Victoria se construiește „societatea socialistă multilateral dezvoltată”.

foto: M.D.

„Fenomenul Cioran” și friptură de curcan

În 1988, cu doar un an înainte de Revoluția de la Timișoara, în hotelul din centrul orașului Victoria se cazau, de obicei, delegațiile tovărășești venite la Combinatul chimic și oameni de prin toată țara atrași de faima „fenomenului Cioran” și de speranța de a se lecui de boli incurabile. Nicolae Cioran era un medic veterinar din Ucea de Sus, sat aflat chiar lângă orașul Victoria. El inventase un „stimulator pentru electropunctură”, brevetat la OSIM, cu care „trata” oameni cu cele mai diverse maladii. Pajiștea din fața casei lui devenise, sub suspecta oblăduire a unui regim altminteri extrem de restrictiv și intruziv, o Mecca a disperării: canceroși, paralitici, orbi și tot felul de alți suferinzi așteptau de la aparatul primitiv cu impulsuri de frecvență joasă vindecări miraculoase.

Bolnavii și familiile lor se cazau la gazde, prin sat, iar cei care își permiteau sau care nu mai găseau cazări la localnici se opreau la hotelul din centru. În iarna lui 1988, în camerele hotelului din centrul orașului Victoria era frig, curentul se întrerupea cu orele, iar în întuneric mișunau gândaci roșii pe care oamenii îi numeau „ruși”. Din motive încă neelucidate, la restaurantul hotelului se servea numai friptură de curcan. De jur împrejurul hotelului, orașul creștea, cartierele muncitorești se lățeau spre periferii, logiile cu dantelării de lemn ale caselor din centru erau cochet vopsite în verde lucios, iar victoria socialismului nu mai părea prea îndepărtată.

Second hand people. Bee Gees și Adrian Minune

Treizeci și șase de ani mai târziu, hotelul Victoria se numește Holiday Victoria și, așa rebotezat „occidental”, e închis. Pe ușa încuiată e un anunț cu un număr de telefon la care poți suna pentru „eventuale rezervări”. Nici restaurantul de la parter, unde se servea doar carne de curcan în iarna lui ’88, nu mai există. În locul lui e un supermarket. Nici cofetăria de vizavi nu mai e. În spatele hotelului s-a deschis, însă, un restaurant nou, capitalist; dinspre ușile întredeschise se aude Bee Gees cântând ”second hand people, tall as a steeple/ Softer than treacle, in a pond are we/Second hand people”, iar vocea inconfundabilă a lui Barry Gib aruncă, pentru o clipă, Victoria înapoi prin glorioșii ei ani ’70.

Acum, în jurul hotelului, vezi clădiri decrepite, multe dintre ele, goale, părăsite, un părculeț plin de gunoaie și de deșeuri de șantier și multe case de pariuri și păcănele. Vizavi de hotel, „mallul” Victoriei: un China Megashop, într-o clădire în rest goală, frecventat de tot orășelul; marfă multă, colorată, ieftină, care oamenilor li se pare totuși scumpă. E, însă, singurul „shop” din centru, iar cuplul de chinezi care-l ține pare mulțumit c-a nimerit din China comunistă în Victoria socialistă.

Ștrandul, pe apa Sâmbetei

Odată cu regimul Ceaușescu a căzut și combinatul chimic, însă Victoria a părut să-și găsească o altă supapă: ștrandul orașului. Bazine mari, tobogane de apă, distracții, cârciumi – întreg orășelul trăia în sezonul estival pe seama ștrandului la care veneau oameni din Făgăraș, Brașov, Sibiu, din toate împrejurimile. La inaugurare, în 1958, ștrandul era dotat cu bazine cu apă încălzită, una dintre rarele facilități de acest fel în România la acea vreme, apa era încălzită prin țevi montate pe fundul bazinului mare. În 1978, ștrandul a trecut printr-un proces de modernizare, menit să transforme bazinul mare într-un bazin olimpic, de 50 m lungime și peste 2 m adâncime, pentru a răspunde standardelor de competiție.

În jurul bazinelor, ștrandul avea terenuri de tenis, volei pe plajă, baschet, saună și zone de relaxare, iar activitatea lui aducea prosperitate orașului. Pe apa Sâmbetei s-a dus și asta!

Lângă hotel, pe-o balustradă, doi pensionari fumează și așteaptă să treacă vremea în orășelul ce pare să fie în afara timpului. Intră bucuroși în vorbă:

„Ștrandul? E închis demult, dar au zis c-o să-l deschidă iar, cine știe?! Combinatul? S-a dus și ăla, dar cică o să vină o investiție mare pe-aici, așa se vorbește, dar ce să mai sperăm? S-o dus tot, tot, pe-aici, praful și pulberea s-o ales din Victoria! Ei, dar se tot vorbește că o să se dezvolte iar, o să facem praf de pușcă sau așa ceva”.

Care-i acum cel mai bun și interesant lucru în orașul Victoria, îi întreb. Răspund într-un glas, fără să ezite:

„Natura. Muntele. Natura asta frumoasă e cel mai interesant lucru aici”.

E-adevărat: muntele stă să-ți cadă în cap, natura e splendidă în Victoria. Caut să aflu ceva și despre viața culturală a urbei, cercetez vitrinele de afișaj. În mijlocul lor, tronează mare și colorat un singur afiș: Adi Minune, 400 de lei biletul. „Evenimentul”-minune a fost în august; în rest nimic, niciun spectacol, nici o intenție culturală nu-i deranjează pe oamenii Victoriei.

Despre splendoare și putoare

Dar natura e într-adevăr superbă, iar lumina tămâioasă și covorul gros de frunze aurii ce acoperă aleile îi dau o atmosferă filmică. Case cu etaj goale, obosite, cu lacăte vechi. Logiile sunt închise cu lambriuri de lemn – element tipic al arhitecturii locale- cu vopsea verde, coșcovită, stinsă; o nostalgie untoasă învelește dezolarea. La capătul aleii, o singură clădire sare în ochi, îngrijită, opulentă, în contrast cu decrepitudinea ce-o înconjoară: biserica ortodoxă, mare, albă, cu acoperiș nou și gard solid. Acolo, pe alee, ne întâlnim cu o doamnă pe care o ghicești, fără greș, de la primele vorbe, că-i profesoară. Are grația și pedanteria tipică a profesorilor de română, iar curiozitatea străinilor pentru orașul ei o încântă.

„E frumoasă toamna la noi, nu-i așa? Păcat că nu prea mai are cine s-o observe. Uitați ce fotografie am făcut și eu bisericii, ce lumină splendidă am captat”, ne abordează, cu prietenie, doamna Mariana Ciuculescu, profesor de limba și literatura română la liceul din Victoria, până la pensionare.

„Am avut elevi buni, da, minunate promoții de elevi, dar deja înainte de pandemia de Covid a scăzut mult nivelul lor, la fel și interesul pentru educație, apoi odată cu pandemia și cu școala online, a devenit dezastruoasă situația. Evident, mulți tineri au plecat să caute un rost pe care aici nu și-l puteau face. Oportunități nu sunt. Din industria chimică au mai rămas ăștia, Purolite, uneori venea de la ei o duhoare cum nu vă pot descrie, nu știu ce compuși folosesc, dar era pestilențial aerul uneori. Știți cum pute? A pește mort, putrezit, exact așa. (…) Acum se-aude că vin iar investiții mari, că se deschide fabrica de armament, de muniție, cine știe, asta ar putea readuce oamenii aici.

Avem o primăriță nouă și energică, o văd că încearcă să miște lucrurile. Acum Victoria e într-un fel de letargie, într-un declin continuu. Nici industrie, nici turism, nici interes. Dar orașul e frumos, liniștit, natura e copleșitoare. Oare rămâneți până se înnoptează? Atunci o să vedeți cât de puține ferestre sunt luminate, cât de pustiu e orașul. În blocul unde stau eu sunt 8 apartamente, dar doar două sunt locuite, al meu și încă unui. În rest, gol și întuneric și așa e peste tot”.

Doamna Ciuculescu nu e o nostalgică a regimului ceaușist, nu crede că socialismul a fost tare victorios, dar nici capitalismul de după 1989, așa cum s-a zvârcolit el acolo, printre munți, nu a adus mari victorii orașului Victoria. După o viață la catedra liceului din Victoria, profesoara de română nu renunță la orașul ei, la cărțile ei și la speranța că ceva bun se va întâmpla acolo.

Lecția de istorie. Jumătate de miliard de euro pentru orașul doamnei profesoare Ciuculescu

La recensământul din 2021-2022, populația rezidentă în Victoria era de 6446 de locuitori, dintre care 94% români, restul aparținând altor etnii. Statisticile oficiale ale județului Brașov consemnează o reducere cu un sfert a populației orașului, în ultimele două decenii. Noua configurație globală, războiul dintre Rusia și Ucraina, strategiile NATO și UE par să ducă până în micul târg construit să pledeze victoria socialismului, ratată cu brio. Recent, numele orașului Victoria a fost invocat în proiecte importante: o investiție de peste jumătate de miliard de euro, pentru construirea unei fabrici de pulbere pentru muniție. România ar urma să aibă, începând cu anul 2029, una dintre cele mai performante fabrici de pulberi pentru muniție din lume, în urma unui parteneriat strategic semnat între Ministerul Economiei și gigantul german Rheinmetal.  

Pentru a doua oară într-un secol, istoria locului este legată de o firmă germană. Investiția, estimată la 535 de milioane de euro, ar aduce cca 700 de locuri de muncă directe în zonă. Contractul inițial a fost semnat în luna august în Germania, de ministrul Economiei, Radu Miruță, în prezența unor oficiali de rang înalt din NATO și Uniunea Europeană. Acordul final, semnat la începutul acestei luni, la Palatul Victoria, în prezența premierului Ilie Bolojan, prevede că Rheinmetall va investi peste 400 de milioane de euro, iar România va face investiții de 120 de milioane de euro, bani care vor veni inclusiv din programe europene, precum SAFE.

Contractul semnat a vizat înființarea societății Rheinmetall Victoria SA, rezultată din parteneriatul între Pirochim Victoria, subsidiară a Romarm, și Rheinmetall. Compania din orașul Victoria va produce pulbere propulsivă și propulsori modulari,  a anunțat Guvernul. Contractul a fost semnat de directorul general Pirochim Victoria, Ioan Bîrsan, și de reprezentantul Rheinmetall AG, Roman Köhne. Construcția fabricii de pulbere ar urma să înceapă în 2026, iar producția este preconizată să înceapă în 2029.

O jumătate de miliard de euro în mica urbe de 6000 de oameni? Asta ar putea fi o victorie și începutul unei vieți noi pentru Victoria, orașul doamnei profesoare Ciuculescu! O mică lecție de istorie, despre Victoria socialismului de care s-a ales praful și pulberea (de pușcă), despre un mic oraș construit de comuniști, gata acum să se lase salvat de NATO.