Am stat de vorbă cu Paul, care, alături de soția lui, au trecut prin multe FIV-uri, inseminări, tratamente cu hormoni până la a ajunge a avea un copil. Acum îl au. Paul are fire albe în cap, multe, iar soția lui… se vopsește des.

„Cele mai mari emoții le ai când faci Beta HCG-ul. Atunci e atunci… aștepți rezultatul analizelor cu sufletul la gură. A, ce e Beta HCG? Scuze… Noi, în grupul nostru, cei care ne dorim un copil (că ne-am făcut mulți prieteni «de suferință», de zici că suntem o «sectă») cam știm ce e, că ne-a dat multe emoții. Beta HCG e analiza aia de sânge care se face cred că la zece zile după fertilizare și care îți arată dacă soția ta este gravidă sau nu. Sunt niște valori acolo care trebuie să crească în cazul unei sarcini (orice fel de sarcină, indiferent de cum a fost obținută) și care trebuie să se dubleze. Dar până la Beta HCG mai e drum lung… ”, ne povestește Paul.

El și soția sa au ajuns în jurul vârstei de 30 de ani fără copii. Nu știau de probleme care să-i împiedice să aibă un copil. Au fost la doctor, care ani buni le-a spus că nu se străduiesc cât ar trebui. S-au străduit mai tare, dar tot nu au avut succes. Atunci au început să facă cercetări, analize, să vadă ce nu e în regulă…

„Toate erau normale. Asta era frapant… Spermatozoizii mei, ovocitele ei. Nu spun că erau performante, dar la câți specialiști am întrebat niciunul nu a spus că erau o piedică în calea procreerii. Eram, și suntem, un cuplu normal din acest punct de vedere. Doar că nu se întâmpla… Am făcut analize peste analize până ne-am hotărât că trebuie să facem mai mult decât să «ne străduim». Din păcate, la noi mulți doctori ginecologi au aceeași placă – nu v-ați străduit destul. Mai încercați! Și așa se pierd ani din viață. Ani în care femeia îmbătrânește și îi este din ce în ce mai greu să producă ovocite de calitate. La noi, Fertilizarea In Vitro este la piciorul gâștei. Și când te gândești că la Timișoara a fost realizat pentru prima dată acest proces, de Fertilizare In Vitro, în România, în anul 1995, de către profesorul Munteanu… De fapt… România, fertilizare? Hmm… ”, spune Paul.

Paul și nevasta lui au încercat de toate, peste tot. Au luat Europa „la picior” în căutarea Fertilizării In Vitro care să le aducă un copil. Au fost ajutați de un medic ginecolog din Timișoara, care i-a monitorizat, atunci când făceau tratamente departe de casă și trebuia un examen la ecograf sau „te miri ce”, la ore târzii din noapte. Un doctor care ani buni a fost lângă acest cuplu și a intrat „în luptă” alături de ei. Nici consultațiile nu le mai plăteau, doctorul a devenit prieten și făcea și el tot posibilul să se întâmple ceva… era și dorința lui ca cei doi să reușească.

„Da, aici e foarte important să ai un doctor la tine în oraș care te înțelege, știe prin ce treci, știe ce ai nevoie și știe cum să abordeze problema. De ce? Pentru că, din păcate, în majoritatea cazurilor, nu faci o singură procedură de Fertilizare In Vitro și reușești și gata. Unii fac cinci, șase, 11 FIV-uri și patru inseminări. Și nu le faci toate în aceeași țară. Încerci în mai multe părți, din Ungaria în Franța, în Grecia chiar, și te mai miri unde… Unii ajung și prin America… Și atunci îți mai cere doctorul de peste mări și țări să faci niște analize, trebuie să îi ia soției probe, ție, trebuie să o consulte o dată la două zile, la ora care i se «năzare» medicului de peste hotare. De aceea e foarte important să aveți un medic care se pricepe aici. Un medic care să caute soluții cu tine, atunci când nu ai reușit… Un doctor care are contacte și te trimite în alte locuri, află noi proceduri, un medic care îți ridică moralul, un adevărat psiholog… Medicul nostru a făcut parte din echipă, acum face parte din familie… ne-a ajutat enorm…”, spune Paul.

Paul a început destul de abrupt cu povestea și am uitat să explicăm cele două noțiuni principale de care vorbim în aceste rânduri. FIV – Fertilizarea In Vitro (sau IFV – In Vitro Fertilisation, cum o să vedeți în clinicile din străinătate) se realizează foarte simplu. După un tratament hormonal care poate fi mai agresiv sau mai puțin intens, în funcție de nevoile cuplului, doctorul aspiră ovocitele femeii (o procedură nedureroasă, care durează puțin), care sunt fertilizate cu sperma bărbatului în laborator, în condiții sterile. După ce ovulul femeii a fost fertilizat în laborator cu spermatozoizii, embrionul este introdus în uterul femeii. Și aici se ajunge din nou la emoțiile Beta HCG-ului…

Se poate face și inseminare, atunci când sperma bărbatului este plasată în uterul femeii.

Acestea sunt cele două proceduri principale care se practică pentru a avea un copil, cu diferite variabile… Și cu tratament.

„Da, tratamentul. Dacă stai să te gândești, nu procedura în sine costă atât de mult, ci tratamentul cu hormoni, și tot felul de vitamine, care de obicei este suportat de femeie. Am luat și eu medicamente, dar nu cine știe ce, vitamine și, cam atât, vitamine în diverse forme. Hormonii, care au o droaie de efecte adverse, sunt suportați de femeie, ea trebuie să aibă corpul pregătit pentru a primi embrionul și a-l duce mai departe. Pentru noi, bărbații, în majoritatea cazurilor, e mai ușor – dăm sperma și citim reviste și așteptăm pe holurile clinicilor. Încercările mari sunt în cazul femeii, iar tratamentul cu hormoni este greu din toate punctele de vedere. Afectează corpul, iar îngrășarea este cea mai mică problemă, iar mulți hormoni sunt sub formă de injecții, ce mai… toți. Că e Gonal, că e Menopril, că e Menopur. Pe lângă toți hormonii, mai sunt și vitamine și tot felul de medicamente. Dacă stai să calculezi, numai medicamentele ajung, câteodată, la o sută de euro pe zi. Și atunci te mai gândești că dai 2.000 – 3.000 de euro pe procesul de fertilizare în sine?”, spune Paul.

Au fost în multe țări pentru a reuși să facă un copil. Au plecat câte două săptămâni acolo, deși procesul durează câteva ore, cu tot cu odihna de după. Dar de la fertilizare la fertilizare au devenit tot mai precauți. Căutau motive pentru nereușită. Și găseau. Ori că nu au stat destule zile după procedură liniștiți, ori că au zburat prea repede cu avionul și nu era neapărat necesar, deși doctorul le-a spus că nu sunt probleme. Au început să-și ia tot felul de… „plase de siguranță”. Se duceau înainte cu câteva zile, să fie numai ei, mâncau sănătos, nu consumau alcool, se vitaminizau, iar după procedură mai stăteau câteva zile, iar drumul înapoi era cu mașina și mergeau de parcă transportau ouă…

„Da, am fost în Ungaria, de multe ori, Franța, Grecia. Nu vă spun unde am reușit pentru că mi-am dat seama că fiecare clinică și fiecare pacient e diferit. Nu există o regulă, aia e clinică mai proastă, aia mai bună, cred eu. Trebuie să vezi ce tratament ți se potrivește, fiecare doctor are o anumită schemă, pe care o adaptează pacienților. Tot ce pot să vă spun este că în România nu am încercat. Am vrut… Am fost la o clinică și prima întrebare a fost dacă am bani… Mi-am dat imediat seama de «profesionalismul» lor. Medicii români, mulți, mai au de învățat în FIV. Mult! Sunt medici foarte buni, avem minți strălucite, dar nu vor sau nu-i interesează acest domeniu. Nu știu. Mulți fac FIV și inseminări că le cere lumea, nu că ar crede în ele sau ar crede că au efect… sau că ar studia despre aceste proceduri, că s-ar specializa. În Ungaria, îmi spunea nevastă-mea că doctorul, în sala de de operații, după ce realiza fiecare intervenție mergea la geam și se ruga. Avea zeci de congrese unde a fost prin SUA, te mai miri pe unde. Am fost și în Franța și în Grecia. Până la urmă am reușit. Băiatul meu are deja trei ani…”, ne spune Paul.

Paul nu vrea să dea sfaturi, știe că mulți încearcă, știe și faptul că voi nu știți că prietenii voștri apropiați încearcă să aibă un copil, sunt lucruri ținute sub tăcere. Paul și soția lui sunt printre cei care au reușit… sunt și vor mai fi și alții.

„Nu vreau să sfătuiesc pe nimeni nimic. Am avut o experiență de ani. Am încercat. Sunt mulți care încearcă. Vai, nici nu știți câți sunt… Sunt lângă voi. Pentru cei care reușesc natural, fără alte procedură, e o problemă care nu există de fapt, pentru că nu s-au lovit de ea. Ea există, e consumatoare de nervi, emoții și bani. Sunt niște ani dureroși. Am vrut de nu știu câte ori să renunțăm. Nu mai aveam bani, nu mai aveam resurse emoționale, dar am continuat. Împrumutam bani, ne «împrumutam» unul altuia tărie de caracter, ne susțineam reciproc, eu cu nevastă-mea, când unul sau altul cădea… E greu, e trist, mai ales când tu plângi și alții nu-și explică de ce…”, spune Paul.