După o viaţă petrecută în armată, Chiţac a murit soldat, fiind degradat de instanţa care, în urmă cu doi ani, l-a condamnat definitiv la 15 ani de închisoare pentru faptele comise de el la Timişoara în 1989.
Mihai Chiţac s-a născut în 4 noiembrie 1928, în comuna Suharău din judeţul Botoşani. A absolvit Şcoala Militară de Ofiţeri Activi “Nicolae Bălcescu” din Sibiu, specialitatea Infanterie (1948 – 1949) şi apoi Academia Militară din Bucureşti – Facultatea de Arme Întrunite (1950 – 1952). A obţinut ulterior titlul ştiinţific de doctor în ştiinţe militare.
A fost mai întâi ofiţer în Direcţia Operaţii a Marelui Stat Major, între 1952 – 1954, şef al unei secţii din Comandamentul Trupelor Chimice, a fost comandant al Şcolii de Ofiţeri de Chimie, din septembrie 1960 până în iunie 1961 şi, din 1961 până în 1968, conferenţiar la Academia Militară. În 23 ianuarie 1968 devine comandantul Trupelor Chimice ale armatei române, funcţie pe care o păstrează până în 1990, în această perioadă devenind şi comandant al Garnizoanei Bucureşti.
În 1968 a primit gradul de colonel, iar patru ani mai târziu, în decembrie 1972, avea să devină general-maior. În august 1984 ajunge general locotenent iar în 28 decembrie 1989 este numit ministru de Interne de preşedintele Ion Iliescu, cel care a preluat puterea după execuţia lui Nicolae Ceauşescu, primind tot atunci şi gradul de general-colonel cu trei stele.
Deşi a stat în prim-planul vieţii publice româneşti doar din decembrie 1989 până în iunie 1990, implicarea sa în cele mai importante evenimente petrecute în această perioadă, Revoluţia din 1989 şi Mineriada din 1990, i-a adus 20 de ani de controverse şi procese şi, în final, condamnarea şi degradarea militară.
Epopeea lui Chiţac în prim-planul vieţii publice româneşti a început în noaptea de 16 spre 17 decembrie 1989, atunci când a fost trimis de Ceauşescu la Timişoara, împreună cu alţi câţiva generali, între care şi Victor Athanasie Stănculescu, pentru a reprima mişcările de stradă care au generat Revoluţia din 1989, soldată cu debarcarea, procesul şi execuţia dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale. Faptele lui Chiţac din acele zile aveau să fie aflate 19 ani mai târziu de la un complet al instanţei supreme, care le-a legitimat şi le-a dat valoare de adevăr istoric preluându-le în decizia de condamnare la închisoare şi degradare a fostului general.
După câteva zile de la fuga lui Ceauşescu, odată cu transferul puterii către Frontul Salvării Naţionale şi Ion Iliescu, Chiţac este avansat de acesta şi numit ministru de Interne, funcţie pe care o pierde în 14 iunie, în urma acuzaţiilor de implicare în reprimarea manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti.
Conduita din timpul Revoluţiei, precum şi cea de ministru de Interne a lui Chiţac, dar şi apropierea lui faţă de Iliescu şi Frontul Salvării Naţionale – partidul trandafirilor, în fruntea căruia Iliescu a ieşit preşedinte al României în 20 mai 1990, zi cunoscută şi drept “duminica orbului” – avea să fie ironizată de intelectualitatea românească nemulţumită de victoria în alegeri, astfel că manifestanţii aflaţi de mai multe săptămâni în Piaţa Universităţii au cerut condamnarea lui şi au scandat lozinci precum: “Chiţac, Chiţac, Să fie ras în cap, Să poarte pijama, Cu trandafiri pe ea!”.
Manifestaţia din Piaţa Universităţii a fost reprimată în zilele de 13-15 iunie 1990, în urma unor violenţe ale miliţiei şi minerilor chemaţi de Iliescu în Bucureşti.
În următorii 20 de ani, Chiţac nu a apucat să fie tras la răspundere decât pentru implicarea sa în înăbuşirea Revoluţiei de la Timişoara, soldată cu 72 de morţi şi rănirea altor 253 de oameni, nu şi pentru acuzaţiile în legătură cu mineriada din iunie 1990.
Aventura juridică a lui Chiţac pare puternic influenţată de schimbările de putere de la Bucureşti din ultimii 20 de ani. Astfel, procesul Revoluţiei de la Timişoara a început la şapte ani după comiterea presupuselor fapte ale lui Chiţac de la Timişoara, imediat după ce Iliescu şi FSN, devenit Partidul Democraţiei Sociale din România, au pierdut puterea în favoarea Convenţiei Democratice din România, un conglomerat de formaţiuni percepute ca fiind “de dreapta”.
Chiţac a fost cercetat, judecat şi, în 15 iulie 1999, condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor deosebit de grav şi la opt ani de detenţie pentru tentativă la omor deosebit de grav. Sentinţa a fost confirmată şi de completul de nouă judecători, în faza de recurs, astfel că, în anul 2000, Chiţac ajunge în închisoare. Stă însă închis doar preţ de câteva zile, fiindu-i permis să iasă pe motive medicale.
În 2001, la nici o lună de la numirea sa oficială în funcţia de procuror general al României, Tănase Joiţa a suspendat decizia definitivă de condamnare a lui Chiţac, după ce a formulat un recurs în anulare.
Instanţa supremă nu a reuşit să discute recursul formulat de procurorul general decât în 22 martie 2004, amânând succesiv timp de trei ani dezbaterile în secţiile unite. În fine, în 2004, instanţa supremă a hotărât rejudecarea procesului lui Mihai Chiţac şi a colegului său, generalul Victor Athanasie Stănculescu.
Trei ani şi multe amânări mai târziu, în 3 aprilie 2007, Chiţac este condamnat din nou la 15 ani de închisoare de către instanţa supremă, decizia rămânând definitivă în 16 octombrie 2008. Prin aceeaşi decizie, Chiţac şi Stănculescu şi-au pierdut şi gradele militare.
Mihai Chiţac nu a stat prea mult în închisoare, beneficiind, de atunci şi până în prezent, de nu mai puţin de şase întreruperi ale executării pedepsei, toate obţinute pe considerente medicale în urma unor procese cu zeci de înfăţişări la instanţele militare bucureştene.
Bătrân şi grav bolnav, Chiţac a ajuns, duminică, 19 septembrie, la Spitalul Militar din Capitală, în comă. Medicii au fost nevoiţi să-l trateze atât pentru mai vechile afecţiuni cardiace, deja cunoscute, dar şi pentru mai multe tumori cerebrale descoperite cu două săptămâni mai devreme, când acesta a fost internat sub pază la Spitalul Elias din Capitală, după ce a acuzat dureri de cap insuportabile.
Medicii au descoperit atunci mai multe tumori cerebrale de dimensiuni mari. Tot atunci i-a fost descoperită şi o tumoră în zona gâtului, care se dovedise în urma analizelor că era benignă.
Moartea lui Chiţac lasă nelămurite multe controverse legate de faptele acestuia, iar acuzaţiile de influenţare politică a justiţiei vor rămâne şi ele, cel mai probabil, fără un răspuns clar. El va rămâne însă în istorie prin celebrele cuvinte pe care, conform judecătorilor care i-au semnat condamnarea, le-a rostit în decembrie 1989, la Timişoara, înainte de a lua automatul în mână şi a trage personal în manifestanţi: “La canaliile astea le trebuie revoluţie? Lasă că le arătăm noi revoluţie!”.
Sursa: Mediafax
Citiți principiile noastre de moderare aici!