Datini şi obiceiuri de Anul Nou

Umblatul cu capra este unul dintre obiceiurile româneşti cele mai populare care ţine, de regulã, de la Crãciun pânã la Anul Nou. Se crede cã dansul caprei, precum şi alte manifestãri ale “teatrului animalier” întâlnite în satele româneşti provin din ceremoniile sacre arhaice închinate morţii şi renaşterii divinitãţii. Capra sau Turca se face dintr-un lemn scurt, cioplit în formã de cap de caprã, care se înveleşte cu hârtie roşie.

Peste aceastã hârtie se pune o alta, dacã se poate de culoare neagrã, mãrunt tãiatã şi încreţitã cât mai aproape de forma pãrului. În loc de aceasta se mai poate lipi şi o piele subţire cu pãr pe ea. În dreptul ochilor se fac, în lemn, douã scobituri unde se pun douã boabe de fasole mari, peste care se lipeşte hârtia neagrã cu încreţituri sau pielea cu pãr. Pe ceafã capra ar trebui sã aibã patru corniţe, frumos împodobite cu hârtie coloratã, pe care se aflã înşirate şiraguri de mãrgele. Falca de jos se mişcã în jurul unui cui care nu se vede, de asemeni, este împodobitã la fel ca şi capul. Sub ceafã se aflã o gaurã în care se pune un bãţ lung de un cot şi de care se ţine capra. Capra este însoţitã de o ceatã zgomotoasã, dacã se poate şi cu lãutari care îi acompaniazã dansul. Ea saltã şi se smuceşte, se roteşte şi se apleacã, clãmpãnind ritmic din fãlcile de lemn. La noi în judeţ, obiceiul încã mai trãieşte, dar cei care-l susţin sunt de cele mai multe ori de etnie rromã, gãsind astfel un mijloc de a-şi face şi ei bani de sãrbãtori. În anumite locuri, se crede cã cel care a intrat în ceata de Turcã este pãrãsit de îngerul sãu pãzitor timp de şase sãptãmâni. Nu are voie sã intre în bisericã tot acest timp.

Mai nou, în grupul care însoţeşte capra se mai gãseşte şi câte un doctor. Pluguşorul este un alt obicei din preajma Anului Nou, care a pãstrat scenariul ritualic al unei invocãri magice cu motive agrare. Pluguşorul este însoţit de strigãturi, pocnete de bici şi sunete de clopoţei. Plugul adevãrat, tras de boi, a fost înlocuit cu timpul de un plug miniatural, mai uşor de purtat, sau de buhaiul care imitã mugetul boilor. În comuna Şanţ, copiii încã mai merg sã ureze pe la gospodari cu un pluguşor special fãcut de meşterii din zonã. Alãturi de perechea de boi, plug şi teleguţã, pe placa de lemn mai apar şi plugarul sau pogoniciul, femeia sau fii gospodarului. Astãzi, textul pluguşorului şi-a mai pierdut din “farmecul de altãdatã”, fiind mai mult o urare care se recitã într-un ritm vioi, tot mai vesel, mai optimist, pe mãsurã ce se apropie de sfârşit. Acest obicei este strâns legat de mitul fertilitãţii. Vorbe frumoase, de prosperitate şi belşug sunt adresate de cei care vin cu “Pluguşorul”, fiecãrui gospodar.
Un alt obicei de Anul Nou, este umblatul cu sorcova, bucuria copiilor. Aceştia poartã o crenguţã înmuguritã de copac sau o sorcovã confecţionatã dintr-un bãţ în jurul cãruia s-au împletit flori de hârtie coloratã. Înclinatã de mai multe ori în direcţia unei anumite persoane, sorcova joacã oarecum rolul unei baghete magice, înzestrate cu capacitatea de a transmite vigoare şi tinereţe celui vizat. Textul urãrii, aminteşte de o vrajã şi nu face decât sã întãreascã efectul mişcãrii sorcovei.

Tot în ajunul Anului Nou, în tradiţia popularã româneascã se mai practicã, în unele zone ale ţãrii, anumite scenarii misterioase, prin care se încearcã sã se bãnuie care ar fi viitorul. “Vergelul”, este unul din aceste obiceiuri. Este un prilej de sãrbãtoare la care participã mai ales tinerii necãsãtoriţi şi pãrinţii acestora. Cei care fac “Vergelul” doresc sã afle ce le va rezerva noul an, mai ales dacã şi cu cine se vor cãsãtori. În casa unei gazde, anunţaţi din timp de “chiemãtori”, se adunã toţi cei interesaţi. Într-un mic cazan cu apã, cei ce doresc sã-şi cunoascã viitorul aruncã un obiect personal (inel, mãrgea, pieptene, ban, cuţit etc). Personajul cel mai important al scenariului este “vergelatorul”. El urmeazã sã “proroceascã viitorul”, sã-şi potriveascã vorbele şi sã stâr-neascã hazul. Ajutându-se de douã vergele de la rãzboiul de ţesut, acesta bate în marginea cazanului cu apã, intonând o incantaţie. Mai apoi, urmeazã ca fiecare obiect sã fie scos din apã la cererea participanţilor. Tãlmãcirea sensului obiectului este simplã: inel – nuntã, ban – bogãţie, pieptene – bãrbat colţos, cuţit – ceartã, piatrã – cãsãtorie amânatã etc.

Dupã ce fiecare şi-a primit rãspunsul, cu toţii, trişti sau plini de speranţã, se adunã în jurul cazanului în care apa a fost înlocuitã cu vin, iar petrecerea poate sã înceapã. O altã datinã asemãnãtoare, este pu-sul cãnilor, care se face tot de Anul Nou pentru pretendenţii la însurãtoare sau la mãritiş. Femeile vârstnice aşeazã sub cãnile de pãmânt cãrbune, bani, un pieptene, o floare etc. Dacã tânãrul sau tânãra ni-merea sub cana ridicatã cãrbunele sau floarea însemna cã viitoarea pereche era neagrã sau frumoasã ca o floare. Când se apropie miezul nopţii Noului An, ţãranii obişnuiesc sã prevadã cum va fi vremea în anul care vine. Se ajutã de foile unei cepe mari pe care le desprind şi le aşeazã în or-dine, numindu-le dupã lunile anului. În fiecare din ele pun puţinã sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, cei care dezleagã vrãjile şi fãcãturile, vor verifica cât de mult lichid a lãsat sarea topitã în fiecare foaie. În acest fel vor şti dacã va fi secetã sau ploaie şi în care lunã. Prima sãptãmânã din ianuarie este marcatã de douã importante sãrbãtori creştineşti: Botezul Domnului (Boboteaza) pe 6 ianuarie şi Sfântul Ion pe 7 ianuarie.

Toţi românii se duc la bisericã de Boboteazã, pentru a lua apã sfinţitã, atât de necesarã pentru tãmãduire şi vindecarea de cele rele. În satele şi oraşele aşezate pe maluri de ape, tinerii se întrec sã scoatã la mal crucea aruncatã de preot în apa îngheţatã. Cel care reuşeşte va avea parte numai de bine. În aceste zile reci ale iernii, adunaţi pe lângã focuri, neavând altã treabã decât de a hrãni animalele, ţãranii ro-mâni îşi trag sufletul alãturi de cei dragi. De asemeni, mai petrec cu toţi Ionii şi Ioanele pregãtindu-se pentru truda care va veni curând, odatã cu topirea zãpezii. Iordãnitul este urarea de bine pentru noul an care tocmai a început. Pentru iordãnit, de la Boboteazã la Sf. loan, grupuri de flãcãi intrã în curţile caselor, şi pe cine întâlnesc în cale, în special bãrbaţi, îi ridicã în poziţie verticalã de la pãmânt, fãcându-le în mare zgomot, urarea de bine pentru Anul Nou. Flãcãii erau rãsplãtiţi cu bani, cozonaci sau prãjituri, la fel ca-n zilele noastre, la colindat sau pluguşor.

• Se spune cã în noaptea Anului Nou, fetele care ies în curte şi numãrã nouã stele, dacã a noua stea este mai strãlucitoare, înseamnã cã şi ursistul ei va fi frumos şi voinic. Fata se roagã apoi stelei ca sã-i aducã ursitul.
• În Ajunul Anului Nou, feciorii care merg la colindat schimbã porţile unor sãteni care s-au certat în cursul anului, determinându-i astfel sã-şi vorbeascã şi sã se împace. Obiceiul mai trãieşte şi în unele sate de la noi din judeţ, dar nu are aceeaşi semnificaţie, fiind mai mult o farsã a colindãtorilor puşi pe glume.
• În unele pãrţi din Ardeal mai este obiceiul ca de Anul Nou sã se punã pe masã 12 farfurii sub care se ascund diferite obiecte. Fete şi feciori, singuri sau perechi, intrã pe rând şi întorc câte o farfurie. Ceea ce se aflã sub farfurie le aratã cum le va fi ursitul(a) sau cum le va fi norocul dacã se vor cãsãtori: oglinda – mândrie, paharul de ţuicã – bãutor, pâinea – bogãţie, cãrbunele – negru la suflet, sarea – sãrãcie, creionul – domn, bani – avuţie. Bineînţeles cã se face mare haz de toate aceste preziceri.
• Se crede cã în timp ce omul strãnutã, îi intrã sau îi iese prin nãri un duh rãu sau o pãrticicã din suflet. De aceea, mai ales de Anul Nou, pentru a nu se întâmpla ceva rãu în anul care vine, celui care strãnutã i se ureazã: „Doamne ajutã!“, „Sã-ţi fie de bine!“, „Sãnãtate!“.