Sorin Chiuzbăian va fi singurul conațional la start și își dorește să ducă spiritul, energia și determinarea românească până la „capătul lumii”. Pentru el, această aventură nu este doar o competiție sportivă, ci o poveste despre curaj, rezistență și puterea de a merge mai departe, indiferent de condiții. Când nu pedalează, Sorin lucrează la propria firmă, care se ocupă cu prelucrarea lemnului masiv la comandă.

Ce te-a determinat să te înscrii la Final Frontier Patagonia, una dintre cele mai dure expediții de bikepacking din lume?

Ce m-a determinat a fost plăcerea de a pedala. În septembrie 2015 am parcurs toată coasta de nord a Spaniei, peste 1.000 de kilometri, și acolo mi-a apărut o postare pe Instagram. Era vorba despre o competiție care se va desfășura în 2026 în regiunea Patagonia, care cuprinde două țări, Chile și Argentina. Am început să citesc, să caut informații, am intrat pe site-ul lor și faza foarte faină este că eu eram într-o aventură de bikepacking în Spania în acel moment. Mai erau zece zile până se deschideau înscrierile, chiar perioada în care eu terminam prima mea aventură de acest gen. Am zis: hai să văd cum o să treacă cele zece zile, cum mă acomodez, dacă îmi place, cât de greu este. Și când am terminat traseul în Spania, atunci am decis să mă înscriu la Final Frontier Patagonia. Am trecut printr-o selecție și m-au acceptat, cam după două săptămâni de la înscriere.

Ce cheltuială presupune expediția cu bicicleta în Patagonia?

Toată aventura o susțin din propriul buzunar. Taxa de înscriere a costat 800 de euro. La aceasta se adaugă biletele de avion, echipament, mâncare, absolut tot. Suntem 100 de oameni înscriși din toată lumea, iar eu sunt singurul român.

Bicicleta este gravel, practic e între cursieră și mountain bike. E o bicicletă pentru drumuri lungi pe drumuri pietruite. Nu are suspensii, este de la brand-ul Canyon, este o bicicletă destul de ușoară.

Când ai simțit pentru prima dată că vrei să îți testezi limitele într-o provocare de peste 2.700 km?

Dintotdeauna, pentru că am făcut sport și performanță, din clasa a I-a până în clasa a XII-a am făcut orientare sportivă, adică alergi prin pădure, ai un traseu cu puncte de control și trebuie să treci prin toate punctele de control crescător și cine face traseul respectiv cel mai rapid câștigă. Este teren accidentat, trebuie să citești o hartă în viteză care te duce la limită. Parcursul meu acolo a început, apoi mi-am dorit ceva mai mult.

În 2014, am parcurs Camino de Santiago (n.r. – Drumul Sfântului Iacob, o rețea străveche de trasee de pelerinaj care traversează Europa și duc către catedrala Santiago de Compostela din nord-vestul Spaniei, unde se află mormântul apostolului Iacob), 1.000 de kilometri pe jos în 27 de zile. În Spania există mai multe drumuri care toate duc la Santiago. Am avut o medie de 30-40 de km pe zi. Atunci a fost prima dată când am dat piept cu traseele de distanță lungă și autogospodărire pentru că am mers singur. După aceea am mers și cu alți prieteni. Am parcurs de cinci ori Camino de Santiago, de patru ori pe jos și o dată cu bicicleta. Anul trecut am parcurs Camino del Norte, am pedalat pe toată costa spaniolă pe bicicletă și în jur de 1.000 de kilometri.

Am ajuns în 2017 în Nepal la tabăra de bază pe Everest. Acolo a fost un traseu dus-întors de 180 de kilometri. Iar în 2018 am fost pe cel mai înalt vârf din Munti Atlas, din Maroc, și după aceea am luat o pauză. Acum m-am reapucat de aventură.

Ce înseamnă pentru tine această expediție – o competiție, o aventură personală sau o formă de explorare interioară?

Aș putea să spun că din toate câte un pic. Sunt într-o competiție cu mine personal. Clar, este vorba și despre dezvoltare personală. Dar acest tip de competiție nu se rezumă la un concurs în adevăratul sens a cuvântului. De exemplu, organizatorii chiar au transmis că recomandă, pe tot parcursul traseului, să ne luăm zile și să stăm și să explorăm zona, pentru că vom trece prin foarte multe regiuni. La final nu va fi un podium unde să ne aștepte oamenii și să ne aplaude, dar câștigătorii locurilor 1, 2 și 3 vor apărea într-o revistă pentru bicicliști la nivel mondial.

Cum arată pregătirea ta fizică și mentală pentru un traseu atât de solicitant?

În momentul de față, consider că sunt destul de bine antrenat. Am început antrenamentele în forță cu șase luni în urmă, special pentru această competiție. Mă antrenez în fiecare zi. Antrenament înseamnă bicicletă, forță și alergare. Când nu pot să alerg, că e vreme rea sau plouă sau ninge, de obicei nu rămân în casă, mă duc și fac forță. Dacă vremea îmi permite, ies și merg cu bicicleta. Dacă nu pot să fac pedalez, mă duc și alerg. Mă gândesc tot timpul așa: dacă acum mi-e greu, cum o să-mi fie atunci? Vreau, când voi fi acolo, să-mi fie poate un pic mai ușor. Deși sunt convins că o să fie peste ce sunt în momentul de față, aici, acum. Pentru că acolo o să fie etape de 130-150 de kilometri în fiecare zi, timp de 23 de zile și clar o să fie nevoie de multă forță mentală, pe lângă cea fizică.

Cazările sunt asigurate de organizatori sau tot din bugetul personal?

Totul e din bugetul personal. Ei au pregătit traseul foarte, foarte bine, o să îl încarc într-un GPS, unde am absolut toate punctele de cazare, mâncare, spital, de absolut tot. De exemplu, este o zonă cuprinsă între 600 și 800 km, unde nu există niciun fel de așezare, nicio casă, iar organizatorii vor instala trei corturi cu alimente și apă în caz de forță majoră. Inițial, traseul era de 2.700 km, dar s-a mărit cu încă 300 km ca să trecem prin regiunea unde sunt două milioane de pinguini, pe coasta de est a Patagoniei. Toate aceste detalii m-au atras când am decis să plec acolo.

Cum o să-ți organizezi bagajul?

Organizatorii mi-au dat o listă cu obiecte personale obligatorii, cum ar fi cort, sac de dormit, saltea, foiță de prim ajutor și niște filtre pentru apă. După aceea, bineînțeles, fiecare își pregătește echipamentul personal. Ține de fiecare persoană în parte. Diferența este că trebuie să fiu foarte atent pentru că fiecare gram contează. Cortul are 1,6 kg, sacul de dormit are 900 de grame, casca are 300 de grame, absolut totul e cântărit. Startul este în 8 martie, la ora 8.

Ce schimbări ai făcut în rutina zilnică pentru a te adapta la un asemenea efort?

Am făcut schimbări în ceea ce privește alimentația și am făcut antrenamente mult mai dure. Dacă înainte mai chiuleam și ziceam astăzi nu am chef, de șase luni încoace nu mai există aceste impedimente. Deci, alimentație, disciplină și determinare.

Ce știi despre condițiile extreme din Patagonia și ce te îngrijorează cel mai mult: vântul, frigul, izolarea?

Cel mai tare mă îngrijorează frigul și vântul. Nu prea sunt prieten cu frigul, deși merg iarna la munte, schiez, fac snowboard, suport condițiile meteo, dar nu-mi place frigul pentru că sunt născut vara și îmi place căldura. O să văd la fața locului cum voi face față acestui test. Cu siguranță, în primele zile nu vor fi probleme, dar odată ce intervine oboseala nu știu să vă răspund cum voi face față. Sper și-mi doresc că o să trec cu brio, pentru că în viața personală sunt destul de determinat în ceea ce fac. Încerc din răsputeri să-mi ating obiectivele, dar ce am mai învățat în ultima perioadă este că trebuie să învățăm și când trebuie să renunțăm. Dacă nu o să fie, nu o să fie. Și atunci nu aș numi-o pierdere, ci despre a știi să te oprești. Adică e mai importantă sănătatea decât orice altceva în lume.

Referitor la meseria pe care o faci zi de zi, spui că „asculți, înțelegi și simți lemnul”. Ce înseamnă, concret, să asculți lemnul?

Am o firmă care se ocupă cu prelucrarea lemnului masiv, facem mobilă din lemn masiv, doar la comandă pentru piața internă și externă. Tocmai eram în discuții cu trei firme de transport internațional să găsesc o soluție să trimit o masă în Corfu, Grecia. Am trimis și la Paris, și la Berlin, dar predominant, peste 90% din clienții mei sunt din România: Timișoara, Cluj, Sibiu, București, Brașov. Ce înseamnă să ascult lemnul? Este un domeniu în care dacă nu înțelegi un pic lemnul, nu prea ai cum să lucrezi cu el. Lemnul este o hartă care îți spune: dacă nu mă tai cum trebuie, o să mă încovoi, dacă nu mă lipești cum trebuie, o să se dezlipească.

Bineînțeles că toate acestea trec printr-un proces, printr-o testare, îți dai seama că ce a funcționat pentru tine foarte bine pe termen lung o să aplici. De exemplu, tipul de lipici. Chiar acum am lucrat la un proiect, care a fost unul dintre cele mai solicitante. Am făcut o comodă cu uși 3D. Ușile, fiind din lemn masiv, le-am sculptat, au început să se îndoaie pentru că lemnul are tensiune în ele. Și atunci te gândești, cum poți să remediezi problema, dar în același timp s-o faci să fie și durabilă pe termen lung, adică să nu se mai întâmple. Astfel, intervin tot felul de tehnici de prelucrare al lemnului.

Trebuie să simți lemnul, dar în același timp tehnica de prelucrare vine numai din teste. Lemnul e ca un burete care se aclimatizează cu aerul unde este depozitat. Eu lucrez doar cu lemn de calitate, uscat, cu garanție. Dar dacă ajunge la cineva acasă unde umiditatea este de 70%, se umflă.

Ce ți-au oferit anii de la Facultatea și Masterul de Sculptură dincolo de tehnică?

Aș spune că plăcerea de a lucra cu lemnul e mai veche. Eu sunt din Maramureș, unde lemnul are istorie. La Baia Mare, am terminat liceul de artă la secția sculptură și apoi am decis să vin în Timișoara tot la sculptură, la Universitatea de Vest. Anii de facultate înseamnă studiul, studiul pe materiale, studiul pe lemn, studiul pe piatră, studiul pe metal sau depinde ce materie își dorește fiecare student să abordeze. Când începi masterul, sunt doi ani de master, la fiecare început de an alegi materialul în care vei lucra tot anul. În primul an am ales lemnul și în al doilea an mi-am ales marmura pentru că am știut că la dizertație o să fac o lucrare mare într-un bloc de marmură și atunci m-am focusat pe acest material. Dizertația este una dintre lucrările aflate în față la Universitatea de Vest.

Cum s-a născut prima lingură, cioplită dintr-o bucată de măslin grecesc?

În 2015, am fost într-un concediu în Grecia. Am niște prieteni care făceau linguri de lemn și am zis „hai să-mi fac și eu o lingură de lemn că am terminat Sculptură, nu pot să cioplesc o lingură?”. Și mi-a plăcut mult ce am făcut. Și acum mai am acasă lingura și o folosesc. Cât am lucrat la ea, mi-am dat seama cât de mult m-a ajutat mental pentru că eram într-o perioadă în care eram destul de stresat și mi-am dat seama cât de mult mă deconectează și ce plăcere îmi face să fac chestia asta. Și atunci am realizat că asta vreau să fac pe termen lung. Am continuat cu tocătoare, blaturi de mese și de acolo a început activitatea.

Cum arată o zi de lucru în atelierul tău și cum îți definești stilul?

În primul rând, o zi de lucru începe cu disciplină. Mi-am făcut un program destul de bine definit. În fiecare zi, în medie, ajung la 7 sau la 8 la atelier. Îmi beau cafeaua și avem o tablă mare unde ne notăm tot ce avem de lucru în ziua respectivă. Depinde, sunt procese care durează câteva ore, altele care durează câteva zile sau câteva săptămâni, depinde de etapa în care ești la produsul respectiv. Stilul este sculptural contemporan. Adică mă adaptez nevoilor clienților, dar există foarte mult dialog între mine și clienți să văd ce își doresc, care este direcția. Îmi place foarte mult stilul nordic, ca și modele, nu neapărat ca și materiale folosite, pentru că ei folosesc foarte mult rășinoase. Am adus din Brazilia și din Africa esențe de lemn în care să lucrez. Mai îmi place și stilul japonez, partea de îmbinări, de sculptură.

Ce ar trebui să aibă în vedere un tânăr sau o tânără când își alege meseria?

Să fie serios, să-și facă un plan. Nu l-aș numi un plan de afaceri, dar să aibă niște dorințe. În 2011 am terminat masterul în sculptură, dar din 2009 m-am angajat ca alpinist utilitar în Timișoara pentru că am avut nevoie să-mi câștig existența și am lucrat șase ani. După această perioadă, mi-am dat seama că oricum mă măcina de mult ideea că am făcut facultate și master în sculptură și lucrez ca alpinist. Mi-a plăcut foarte mult ceea ce făceam, dar dintotdeauna mi-am dorit să lucrez cu lemnul. Și mi-am dat demisia. Am riscat și m-am dus spre direcția aceasta atunci neștiind ce va urma.

Dar ce am făcut foarte concret a fost să-mi pun zece dorințe pe o tablă mare în atelier și să-mi aloc zece ani. Și la finalul celor zece ani, mi s-au îndeplinit toate cele zece dorințe. Nu a fost neapărat anul și dorința. De exemplu, mi-am dorit să am utilaje în atelier să pot să fac mobilier de calitate și sculptural. Deci să revin la ce le-aș recomanda: disciplină și să nu se dea bătuți după o săptămână, două, trei. Și dacă ajungi în punctul în care simți că nu dorești să faci asta, oprește-te, schimbă-mă cazul și du-te unde vrei să mergi. Oprește-te, nu mai pierde timpul, că viața-i scurtă, du-te și fă altceva, fă ceea ce-ți place.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.