Pe lângă activitatea didactică, Romanița Jumanca este implicată, de mulți ani, în diverse proiecte caritabile. Teacher, așa cum îi spun elevii și studenții, își ajută semenii ori de câte ori are ocazia. De curând, are parte de o nouă provocare profesională fiind numită director al Direcției de Dezvoltare Românii de Pretutindeni din cadrul UMF Timișoara.

De ce ai ales să te faci profesoară de limba engleză?

De mică, mi-a plăcut să mă joc cu copiii. Și crescând, ajungând la grădiniță și apoi la școală în clasele primare, am avut parte de dascăli extraordinari. Îmi aduc aminte că pe doamna educatoare am admirat o foarte mult, apoi ajungeam acasă și făceam și același lucru pe care îl vedeam la doamna educatoare, mi-a povestit mama. În clasele primare am avut-o ca învățătoare pe doamna Enășel la Pedagogic și am iubit-o fantastic de mult. Tot mama povestește că i-am spus într-o zi: dragă mama, pe tine te iubesc foarte mult, dar pe tova mult mai mult decât pe tine.

Acest lucru aproape mi se întâmplă și mie astăzi cu fetița mea, Anastasia, care își apreciază extrem de mult doamna învățătoare, dar și pe doamnele de la grădiniță. Deci consider că doamna învățătoare este primul model pe care l-am avut și am vrut să fiu ca și ea, asta din punct de vedere al alegerii meseriei. Apoi, de ce limba engleză? Pentru că am avut din nou un model în ceea ce privește predarea limbii engleze și nu am dorit să fiu ca dumneaei. Am vrut să ajung o profesoară bună de engleză și latină. Limbile străine le-am ales, însă meseria este vocație și a pornit de la mentorii și modelele pe care le-am avut, iar apoi din dragoste față de copii și pentru copii.

Le-ai predat elevilor de gimnaziu, apoi studenților. Care e diferența între a modela acești tineri, care sunt mai flexibili?

Mi-am început cariera la Colegiul C.D. Loga, unde am predat engleza elevilor din clasele V-VIII, ulterior la Universitatea de Vest și acum predau la Universitatea de Medicină și Farmacie. De fapt, cred că foarte mult din ceea ce sunt astăzi le datorez acelor copii de la Loga, primei mele serii. A fost o bucurie să le fiu dascăl și dirigintă și mi-e foarte greu. Rolul lor în viața mea a fost extrem de important, i-am modelat ca și caractere.

Desigur, pot să spun că a fost mai ușor, fiindcă nu veneau cu un bagaj de cunoștințe atât de mare și era mai ușor să-i îndrum. Însă și copiii de la Universitatea de Vest și actualmente de la Universitatea de Medicină „Victor Babeș” așteaptă să fie călăuziți și parte din ceea ce suntem noi, ca și dascăli, transmitem către ei. Deci și cei mici sunt ușor de modelat, dar și cei mari, pentru că sunt niște copii mai mari.

Mai este dascălul o persoană respectată în zilele noastre?

Da, este. Și nu o spun doar din punctul meu de vedere, ci și al colegilor mei, mă refer la abordarea copiilor, la abordarea studenților, la implicarea părinților. Cred că ține foarte mult de atitudinea noastră de dascăl. Din primii mei ani de învățământ pot să spun că am avut părinții alături de mine pentru că au văzut dedicarea, au văzut dragostea pe care o am față de copii și m-au încurajat în toate acțiunile și evenimentele pe care le-am făcut împreună cu copiii lor și au fost alături de mine. Și, da, respectul există și în comunitate și cred că e așa cum era pe vremuri, când medicul, dascălul, preotul se bucurau de o atenție aparte în societate.

Trăind aceste vremuri post-pandemie cu război și criză financiară, consideri că profesorul trebuie să fie mai mult decât un îndrumător? Poate să fie și psiholog pentru copii?

Cred că poate, trebuie și este. A fi dascăl nu înseamnă doar să îți expui cunoștințele pe care le ai și să intri în sala de curs să predai, în cazul meu, limbajul medical, ci și să stai de vorbă cu copiii, au foarte multă nevoie. Mă regăsesc în situația asta acum și m-am regăsit și în trecut. Faptul că sunt aproape de ei și le cunosc problemele este unul din motivele pentru care acești copii mă respectă. Este unul din motivele pentru care sunt aproape de ei și Teacher Romanița.

Nu mă erijez într-un psiholog, dar dascălul trebuie să aibă grijă și de starea lor mentală și de ceea ce simt, ceea ce își doresc. Post-pandemie, foarte mulți sunt mai singuri, sunt solitari. La primul curs pe care îl am, îi pun să se prezinte, apoi îi întreb pe fiecare de unde sunt, cu cine au făcut limba engleză, ca și ei să ajungă să se cunoască între ei. Merg cu ei la operă, la înghețată pentru ca atât eu să-i cunosc, cât și ei să se cunoască între ei. Sunt copii care sunt plecați de acasă, care merg acasă poate o dată la lună la două luni, le lipsește mama, le lipsește tata, le lipsește familia.

Însă dacă mă au pe mine și pe ceilalți colegi le este mult mai ușor să treacă peste toate lucrurile acestea, plus că au examenele, sesiunea nu-i tocmai ușoară. Ei știu că la Teacher au o ușă la care, dacă bat, se deschide, de fapt, deschid ușa și dacă nu bat, pentru că în momentul în care intru în clasă în sala de curs, văd după privirile lor dacă sunt bine sau nu. Atunci fie îi întreb, fie aduc altceva în discuție, nu subiectul lingvistic, facem o pauză de 10-15 minute, vorbim despre diferite teme, deci reușesc să-i canalizez și poate să le distrag atenția de la supărarea sau tristețea pe care o au.

În era tehnologiei, când inteligența artificială prinde tot mai mult teren, este amenințată meseria de profesor?

Nu cred. Vă aduceți aminte cum era pe vremea pandemiei, că stăteam în fața unui calculator și vedeam niște bulinuțe. Nu-i simplu să stai în fața ecranului, nici pentru noi și nici pentru copii. Eu pot să mă înregistrez, tutorialele sunt foarte bune, videourile sunt foarte bune, dar totuși interacțiunea umană nu poate fi înlocuită de nimic. Povesteam că intru în clasă, te văd că ești necăjit și te întreb ce ai. Dacă asta dispare… Consider că e una dintre meseriile care va impune interacțiunea asta socială.

Pe lângă activitatea didactică, ești implicată în diverse proiecte socio-caritabile. Ce mai ai în plan?

Sunt membră a Clubului Rotary, în care îmi doresc să mă implic foarte mult, dar și din punctul de vedere al funcției pe care o am acum la Universitatea de Medicină, care cu siguranță îmi va oferi posibilitatea să fac o combinație între acțiunile de caritate și cele din punct de vedere profesional. Sunt directorul Direcției de Dezvoltare Românii de Pretutindeni, care aparține de Prorectoratul de Relații Internaționale de la Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor Babeș” și cred că putem să îmbinăm acțiunile pe care le avem.

Lucrez la primul proiect, care să sprijine studenții și comunitatea, în care doresc să implic și Asociația Alumni a UMF. Doresc să atragem studenții în diferite proiecte medicale. Iar la Clubul Rotary Cetate, în 30 iunie a avut loc schimbarea de mandat, iar doamna președinte Amalia Matei m-a luat în echipa sa, astfel că abia aștept să ne dedicăm comunității. Încă de când eram în învățământul gimnazial, am încurajat copiii, dascălii și studenții să se implice în comunitate, iar pe lângă donații să facă tot felul de acțiuni și evenimente, fie cu copiii micuți, fie cu cei mai mari, fie la spitale, la grădinițe, să se implice pentru că dacă ne ajutăm unii pe alții, cu siguranță putem merge mai departe.

Ce trebuie să aibă în vedere un tânăr/ă atunci când își alege viitoarea meserie?

O să-ți spun ce îi întreb de fiecare dată pe copii. Dacă îi cunosc din clasa a IX-a, îi întreb: ce vrei tu să faci când o să fii mare? Și ei îmi spun: păi nu știu, că e prea devreme, trebuie să mai mă gândesc. Ce îți place ție să faci? Păi mie îmi place să mă joc pe calculator. Mie îmi place să merg la teatru. Și atunci poate se canalizează pe lucrul respectiv. Deci, în primul rând, când își aleg cariera trebuie să-și aleagă ceva care le place și să-și aleagă ceva să știe să facă cu mânuțele lor și să meargă cu bucurie la serviciu.

Pentru mine, nu e greu nimic, adică în momentul în care mă duc la școală mi se schimbă starea. Dacă sunt necăjită, pentru că fiecare avem tristețile și supărările noastre, când intru pe ușă am uitat toate supărările și toate necazurile și sunt foarte bine pentru că îmi place ceea ce fac. Deci ar trebui să-și aleagă o meserie pe care s-o facă cu plăcere. Mama m-a sfătuit să merg la Drept pentru că de mică îmi plăcea să vorbesc, dar am optat pentru învățământ și cred că la mine e vocație. Și un așa-zis har de la Dumnezeu. Dacă ar fi să mai aleg o dată o meserie, ar fi tot aceasta. Îmi place tare mult ceea ce fac, fac meseria cu suflet și iubesc copiii.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.