Tânără și plină de energie, mereu cu zâmbetul pe buze, dr. Raluca Popescu reprezintă o combinație rară de profesionalism înalt, calitate umană și căldură. Toate acestea o fac nu doar un medic excelent, ci și o prezență reconfortantă pentru pacienții care îi trec pragul.

De ce ați ales ca profesie medicina și când ați luat decizia?

În liceu am luat decizia, a fost cumva de la sine înțeles. Când eram eu în liceu, știam că sunt patru meserii, în principiu: inginer, economist, medic și avocat, iar dintre toate acestea singura care mi se părea potrivită a fost medicina. Și de aici lucrurile au venit de la sine, pentru că mi-a plăcut foarte mult și biologia și chimia, iar la biologie am luat premii la olimpiada națională și atunci medicina a venit pur și simplu de la sine.

Specializarea în ginecologie cum ați ales-o?

Tot în liceu, pentru că am știut de la bun început că vreau o specialitate chirurgicală. Toată lumea zicea că femeile nu pot să facă chirurgie, că asta-i o prostie. Și atunci am zis: „OK, hai să vă arăt eu vouă că pot”. Dintre toate specialitățile chirurgicale, ginecologia mi s-a părut că aduce multă bucurie în viețile oamenilor.

Vă referiți la faptul că sunteți specialistă în infertilitate?

Nu, mă refer la faptul că sunt întâi și întâi ginecolog obstetrician. Ulterior, partea de infertilitate a venit când eram deja în rezidențiat, îmi alesesem deja drumul, terminasem facultatea. Mi-am dat seama că partea aceasta de infertilitate este foarte puțin tratată la noi, la momentul respectiv era extrem de nișată și atunci am început să studiez, mi-a plăcut. Era mai mult decât ce știam eu, era ginecologie, cu endocrinologie, cu genetică. La sfârșitul rezidențiatului, am fost plecată în Barcelona, la un spital de acolo unde făceau tratamente de infertilitate și mi-am urmat drumul în direcția aceasta.

Cât de mult au evoluat medicina, procedurile, tratamentele de când erați la facultate până în clipa de față?

Diferența de la telefonul cu rotiță la smartphone, exact asta se vede și în medicină. Plus că medicina este vie, dinamică, evoluează în fiecare zi. Zilnic apar lucruri noi, care uneori modifică ușor, alteori pot să modifice substanțial lucrurile pe care tu le știai deja. Și atunci, în medicină, trebuie să fii tot timpul la curent pentru că ce ai învățat când ai terminat facultatea nu mai are absolut nimic în comun cu ce faci după 20 de ani de muncă. Este continuă, continuă, continuă schimbare.

Care sunt cele mai frecvente probleme pe care le au femeile care vi se adresează?

Având în vedere că eu sunt specializată în infertilitate, atunci problema principală este faptul că pacientele nu obțin o sarcină. Și aici discuțiile sunt multiple, pentru că ne gândim că femeile care nu obțin o sarcină sunt în primul rând femeile în vârstă. Dar, de foarte multe ori, inclusiv femei tinere, care au 27-28 de ani, încearcă de 3-4-5 ani și nu rămân însărcinate. În cazul lor, principala problemă este cum să facem să ajungem să avem un bebeluș.

Cât de greu este parcursul, prin ce etape trebuie să treacă?

Întâi și întâi se fac analize. Plecăm de la povestea fiecarei femei, pentru că fiecare dintre ele are o poveste: de când încearcă, cu cine încearcă, ce a făcut până acum, cât de frustrată, deprimată, nesigură este. E un amalgam de emoții pe care fiecare femeie îl încearcă. În plus, apare și presiunea socială. Toată lumea întreabă: „dar tu când faci copii?”. Și atunci doamnele vin cu un bagaj întreg. Ei, de aici eu zic că de cele mai multe ori facem muncă de detectiv, pentru început ca să vedem ce merge, ce nu merge.

Începem cu analize ale ambilor parteneri, pentru că e un dans care se joacă în doi și s-ar putea să nu-ți iasă cu un partener și cu celălalt să se întâmple. Și atunci trebuie să investigăm, să vedem ce anume funcționează, ce nu funcționează. Apoi începem să ne facem planuri, să vedem ce urmează să facem – asta depinde de vârstă, de cauză, de rezerva ovariană, de spermă, de o grămadă de lucruri. Trebuie să vedem ce se potrivește fiecărui cuplu în parte, pentru că nu este o soluție unică, universală, care se potrivește tuturor.

Trebuie să ne adaptăm la condiții și la ce-și doresc, în definitiv, dânșii, pentru că sunt cupluri care vin de la început și zic: „nu vreau fertilizare”. Și atunci trebuie să încerci să lucrezi cu fiecare în parte și să vezi ce anume i se potrivește și să înțeleagă care sunt avantajele și dezavantajele, care sunt riscurile. Tu poți să nu vrei ceva, dar s-ar putea ca aceea să fie singura șansă ca să ajungi la ceea ce-ți dorești. Eu zic că mare parte din ceea ce facem este psihologie pentru că trebuie să stăm să ascultăm povestea, să o înțelegem și apoi să lucrăm cu fiecare cuplu în parte; uneori, oamenii se răzgândesc singuri și zic: „n-am vrut acest lucru inițial, dar acum îl vreau pentru că am înțeles, trecând prin mai multe etape, că asta este ceea ce trebuie să fac”.

De ce este privită cu reticență fertilizarea in vitro?

Cred că în mare parte din cauza faptului că nu învățăm cum trebuie la școală. Dacă am învăța un pic mai mult sau dacă s-ar preda un pic mai mult la școală, atunci fertilizarea in vitro ar fi văzută doar ca o evoluție a medicinei moderne. Nici când eram eu în liceu nu se preda, s-a trecut foarte repede peste acest capitol. „Hai să nu intrăm foarte mult în detalii, sunt niște celule acolo care se întâlnesc cumva, nu se știe exact cum, și în urma acestei întâlniri a celor două celule iese un embrion, nu se știe cum”.

Nu se pune accent pe lucrurile acestea și atunci ceea ce nu știm ne sperie. Dacă am ști un pic mai mult despre treaba aceasta, nu ar fi nimic de speriat. Tratamentul este hormonal, iar eu tot încerc să le explic pacientelor că noi avem nevoie de hormoni. Dacă n-am avea hormoni, noi am fi în stare vegetativă la spital și nu ne-am ridica dimineața din pat. Hormonii ne ajută în fiecare secundă a vieții noastre. În fertilizarea in vitro doar ne folosim de hormonii pe care corpul îi are în mod normal, crescându-le cantitatea și încercând să obținem rezultate mai bune decât reușește corpul să facă singur într-o lună, fără efecte adverse pe termen lung, fără ca lucrul acesta să lase sechele asupra organismului.

După ce tratamentele încetează, corpul își revine la normal, nu se întâmplă nimic. Problema este că tot timpul există o frică de necunoscut. Și atunci, când auzi de tratamentul hormonal, ți se pare că-i ceva deosebit. Tot încerc să le spun pacienților că nu este science fiction, este ceva normal, fiziologic, le explic despre ce-i vorba și cei mai mulți, chiar dacă la început pare foarte dificil, se adaptează și își dau seama că nu e așa. Au fost foarte multe doamne care au zis: „când am plecat la drum mi se părea că e ceva atât de greu și atât de dificil și apoi mi-am dat seama că a fost chiar bine”.

Este o procedură costisitoare?

Da, este o procedură destul de costisitoare. Din momentul în care începi să-ți faci analizele până în momentul în care faci primul transfer și ai obținut o sarcină, poate să fie mult. Există un minim de la care se pleacă, dar cu fiecare analiză în plus pe care o faci, prețul poate să crească.

Tinerele ar putea lua măsuri preventive să nu ajungă în situația ca la 28-30 de ani să nu poată rămână însărcinate?

Ar trebui să-și facă o analiză – AMH – Hormonul Anti-Mullerian, care este, indirect spus, rezerva ovariană. Și atunci, în funcție de AMH, de vârsta lor și de proiectele de viață pe care le au, ar putea să își congeleze ovocite, să facă o prezervare a fertilității. Asta nu înseamnă că ele automat vor trebui să facă fertilizare la un moment dat, ci este important să știe că se pot baza pe un plan de rezervă.

Sigur că ne dorim ca cele care își fac prezervarea fertilității să obțină sarcină pe care naturală, să întâlnească pe cineva, să se îndrăgostească, să aibă o relație și să obțină sarcină. Dar dacă nu se întâmplă așa ceva, dacă viața te duce în direcții tumultoase, atunci ai avea posibilitatea ca la 40 de ani sau după să te întorci la ovocitele tale pe care ți le-ai recoltat la 20 și care vor fi de o calitate mult superioară celor pe care ai putea să le ai la 40 de ani.

Tot preventiv, ce analize recomandați unei femei?

Dacă discutăm despre consult ginecologic normal, atunci ar trebui să se facă un Papanicolau și eventual o tipizare HPV. Dacă ai o tulpină de HPV, chiar și cu un Papanicolau normal, teoretic, există o probabilitate ca, la un moment dat, lucrurile să nu mai fie normale. Plus o ecografie normală, ca să vezi că lucrurile stau bine. Acestea sunt de bază pentru un consult ginecologic normal. Dacă discutăm de obținerea unei sarcini și tu încerci de ceva timp și nu ai reușit, atunci aici este o paletă mai largă de analize. Sunt analize hormonale din sânge, sunt analize de verificare a infecțiilor, sunt analize de verificare a trompelor.

Ce-i sfătuiți pe cei care vor să aleagă o carieră în medicină? Cât e de greu?

Nu știu dacă e greu. Cred că trebuie să-ți placă, pentru că dacă nu-ți place, nu are sens să o faci. Eu pot să vorbesc despre specialitatea mea. Trebuie să îți placă foarte mult, pentru că nu ai prea mult timp să fii acasă. Dacă vrei să fii bun în ceea ce faci, nu este un job ca oricare altul. Nu este un job cu un program fix, să știi că termini la ora 17, iar apoi poți să stai acasă cu familia. Nu ai sărbători, nu ai sâmbete, duminici, în ginecologie. Cu atât mai puțin dacă te duci la nașteri, când există posibilitatea să fii chemat în miezul nopții.

Dacă nu îți place, n-are sens. Dacă îți place, atunci sunt convinsă că în toate specialitățile medicale există o satisfacție pe care nu știu dacă o poți descoperi sau la care poți ajunge având altă profesie.

Care sunt provocările de zi cu zi? În afară de lipsa timpului.

Eu am impresia că de multe ori trăiesc poveștile pacienților și atunci mă bucur și sufăr odată cu ei. Și provocarea din domeniul medical este că atunci când sunt cupluri la care facem încercare după încercare, fertilizare după fertilizare sau transfer și nu reușim să ajungem la o sarcină, consider că este inclusiv povestea mea acolo. Evident că satisfacția imensă este ca un cuplu care a avut mai multe încercări, mai multe fertilizări, ajunge să aibă un copil. Când vedem bebelușul efectiv, atunci simt o satisfacție enormă.

Aveți cazuri care v-au impresionat, marcat?

Da. Sunt cazuri și cazuri. De exemplu, acum este însărcinată o doamnă care a făcut două fertilizări, dar transferuri (n.r. – embrionare) cred că are șase. Problema era că nu obțineam sarcină cu embrionii pe care îi transferam. Doamna respectivă a fost un caz la care eu, sinceră să fiu, la un moment dat aș fi zis că poate că ar trebui să meargă și în altă parte, pentru că în momentul în care ești foarte implicat, apare ceea ce se numește în medicină „tunnel vision”. Nu mai ești capabil să vezi în afara tunelului și repeți constant aceleași lucruri.

Atunci, întotdeauna este bine să vină cineva din afară, să se uite și să zică: „stai un pic, ai putea să faci și altceva”. De aceea, eu sunt unul dintre acei medici care chiar cred în second opinion (n.r. – a doua opinie). Tocmai din cauză că uneori, făcând același și același lucru, nu poți să te oprești și să ai o imagine mai bună, o imagine de ansamblu.

Sarcinile care se obțin peste 44-45 de ani, indiferent ce zic femeile respective, în proporție de 99% sunt cu ovocite donate, nu cu ale lor.

Dar legea permite?

Da, lucrăm cu o bancă de ovocite din Spania, cu o bancă din Slovacia, se poate lucra și cu o bancă din Cehia.

Câți ani au cele mai tinere femei care vi s-au adresat?

Sunt cele sub 16 ani, doar că legea chiar nu permite în cazul lor. Sunt fetele din familiile rome, unde este o presiune asupra lor destul de mare ca să rămână gravide. 16 ani e o vârstă la care eu nu fac nimic. Teoretic, vârsta legală la care poți să decizi în România dacă vrei sau dacă nu vrei să faci copii și n-ai nevoie de consimțământul unui tutore sau unui adult este 16 ani.

Ce proiecte profesionale mai puneți la cale?

Am un proiect la care lucrez și care este în momentul de față în stadiu foarte incipient. Încerc să creez un fel de platformă de educație medicală pentru că în anii aceștia mi-am dat seama că la școală nu se spun foarte multe lucruri esențiale, despre care copiii ar trebui să afle. Și atunci sunt foarte multe femei, chiar și de vârstă adultă, care nu știu lucruri despre menstruație, despre ovulație, despre cum se modifică corpul sau menstruația pe parcursul vieții lor.

Sunt femei la vârsta menopauzei, adică 47-48 de ani, și vin și spun că problema lor principală este că s-a modificat menstruația și eu le spun că e normal pentru că trebuie să intre la menopauză. Iar răspunsurile sunt: „acum? așa de repede?”. Mi-am dat seama că sunt foarte multe lucruri care lipsesc, pe care noi ar trebui să le învățăm la școală, inclusiv treaba aceasta cu prezervarea fertilității. Mai vin femei de 43 de ani, care vor să obțină prima sarcină, și e foarte greu să înțeleagă că nu mai sunt la vârsta la care să obțină sarcini.

Și trebuie să povestești mult mai mult cu dânsele ca să înțeleagă că biologia și natura ne-au făcut într-un anume fel. Sunt lucruri pe care nu le putem schimba, indiferent de medicină. Putem să ajutăm, putem să ajustăm, dar nu suntem mici dumnezei. Și atunci proiectul meu este de a încerca să livrez această informație educațională. M-am gândit la rețelele de socializare, de unde oamenii pot să își ia aceste informații care sunt absolut de bază.

Vin la cabinet doamne care se informează foarte mult pe forumuri, pentru că există forumuri în care fiecare își spune părerea despre absolut orice: tratament, analize. Și atunci vin cu păreri gata formate de acolo, iar de multe ori trebuie să le demontezi. E ca o ceapă, unde mai dai jos câte un strat, până ajungi la niște informații care sunt reale. Nu toate informațiile sunt greșite sau prostii, doar că se pleacă de la un adevăr, care se tot împopoțonează. Fiecare vine și mai adaugă din povestea lui, iar poveștile sunt teoretic diferite. Fiecare este cu povestea ei, dietă, patologie asociată, viață personală, nu sunt toate poveștile la fel, doar că dânsele încearcă să le uniformizeze.

Ce ar trebui să aibă în vedere un tânăr când își alege viitoarea meserie?

În primul rând trebuie să țină cont de ceea ce îi place să facă, iar în al doilea rând trebuie să analizeze cât este dispus să dea pentru meseria pe care o va face. Cred că generațiile noi sunt diferite. Nu aș zice că s-au schimbat în mai bine sau în mai rău, ci doar că sunt diferite. Cred că pun mult mai mult accent pe timpul lor și pe viața lor personală și ar da mai puțin de la ei, ar rupe mai puțin din ce fac ei pentru meserie, nu ar fi la fel de dispuși să facă sacrificii.

I-aș sfătui pe toți cei care își construiesc viitorul, indiferent ce vor să-și aleagă, să se gândească bine cât vor să dea de la ei. Pentru că dacă nu vrei să dai prea mult, atunci teoretic ar trebui să-și aleagă o meserie care să le permită să aibă timp liber, să călătorească, să câștige bine încât să își permită stilul de viață dorit. Și, cel mai important lucru, să nu facă ceva ce li se impune sau ceva ce își doresc părinții, pentru că s-ar putea să nu li se potrivească.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.