Cătălin Balaci a copilărit în Muzeul Național al Banatului, unde mama sa își desfășura activitatea. De mic copil a fost fascinat de istorie, astfel că a ajuns să studieze această disciplină.

Ce ați studiat și cum ați ales să deveniți muzeograf?

Am terminat Facultatea de Istorie la Timișoara, iar cu muzeul am cochetat mai demult. Mama mea a lucrat la Muzeul Banatului, la secția de științele naturii. Am fost de mic copil fascinat de istorie tocmai din cauza asta. Am copilărit în muzeu. După ore mergeam la Muzeul Banatului și eram fascinat de secția de istorie. În momentul în care am intrat la Facultatea de Istorie, nu mai mă gândeam la muzeu, mă împăcasem cu ideea că voi fi profesor.

Am și fost profesor suplinitor în Timișoara. S-a ivit postul la Muzeul Satului, pe care îl știam de copil pentru că se serba 1 Iunie. Țin minte și acum Casa Națională, care acum e în grija noastră, a muzeografilor de la Muzeul Satului, o văd prin ochii de copil din 1985 că a fost un spectacol de teatru de păpuși. Și acum ținem 1 Iunie, păstrăm tradiția. Deci, s-a ivit un post la Muzeul Satului. Unul dintre profesorii de la Facultatea de Istorie, domnul Nicolae Secară, care mi-a fost un fel de mentor, era istoric și etnograf, m-a încurajat să mă înscriu la concurs. Astfel, din 2004 lucrez la Muzeul Satului Bănățean.

Care sunt provocările și ce presupune munca de muzeograf?

În primul rând, munca de muzeograf ține intrinsec de ce înseamnă muzeu. În esență, muzeul este o instituție care are ca scop principal să păstreze obiecte, mărturii, să își păstreze colecțiile. Un muzeu de etnografie are colecții de etnografie, dar în esență definiția este aceeași pentru orice muzeu, diferă colecțiile. Misiunea de a păstra colecțiile, de a le expune și de a le completa există și la Muzeul de Științele Naturii, la Muzeul de Artă, la Muzeul de Etnografie, la Muzeul de Istorie, la orice muzeu.

Care sunt provocările? La etnografie, prin natura obiectelor, ele sunt foarte ușor perisabile, sunt obiecte care, în esență, se pierd pentru că de obicei nu păstrezi o lingură, o furculiță. Noi asta expunem în căsuțele din muzeu, obiecte uzuale de zi cu zi, care se foloseau în urmă cu 200 sau 150 de ani. Foarte multă lume le-a pierdut, e foarte greu să le găsești și să le păstrezi. La fel și textilele, care sunt 100% biodegradabile.

Ca să păstrezi o colecție de port îți trebuie niște condiții și o maximă atenție, ca să nu le pierzi. Poate să existe atac de insecte, de tot felul de mucegaiuri, inclusiv umiditate prea mare sau prea mică. Deci este nevoie de niște condiții foarte delicate ca să poți păstra obiecte etnografice.

Cum ați convinge un turist aflat în trecere prin Timișoara să viziteze Muzeul Satului?

Destul de simplu. Dacă vrea să vadă recreată viața sau civilizația sătească bănățeană de acum 150 de ani, de acum 200 de ani, să vină în muzeu s-o vadă. Pentru foarte mulți, nu neg, pare banal să vină să vadă niște căsuțe vechi, dar contează foarte mult să ceară ghidajului unui muzeograf care să le explice. Noi am și introdus un sistem de coduri QR, care să ofere informații suplimentare și vizitatorilor individuali. De obicei facem ghidaje la grupuri.

E greu să faci ghidaj la un singur om sau la doi oameni, pentru că n-avem destui muzeografi. Ne-am modernizat, cu telefonul se pot obține informații scrise sau vorbite. Când sunt grupuri de copii, de exemplu, nu numai eu, toți colegii, încercăm să le atragem atenția cum se trăia atunci: căsuțele noastre au două sau trei încăperi. În esență, în aceste case, de cele mai multe ori locuiau trei generații în cu totul alte condiții decât ce avem noi acum, de la lipsa curentului electric, de la lipsa apei, de la lipsa oricărui sistem de baie la lipsa unui sistem central de încălzire.

Mai ales copiii și tineri se minunează: cum stăteau cinci oameni aici, nici n-aveau televizor și nu aveau lumină? Nu era nimic pe jos, doar pământ bătut.

În calitate de șef se secție, care sunt responsabilitățile pe care le aveți?

Coordonez întreaga activitate a muzeografilor, o supervizez. Munca muzeografilor nu este doar expoziția și ghidajul. 90% din timp este verificarea și gestionarea colecțiilor, iar fiecare muzeograf are unele colecții în grijă. Se preocupă de identificarea nevoilor colecțiilor respective și de o mai bună evidență analitică. Fiecare obiect în parte are o fișă analitică de evidență, adică în fișa respectivă sunt mai multe detalii decât să zicem fus cioplit din lemn. Ca să putem identifica fusul respectiv, îl descriem extrem de bine, îi facem și o poză și spunem are dimensiunile cutare, spre deosebire de celelalte pe care le avem în colecție, acesta are vopsită partea de jos.

Deci încercăm să le identificăm cât mai bine. De ce? Pentru că muzeografii se vor schimba, noi avem o colecție mică, de 13.000 de obiecte, iar munca se face pentru viitorii muzeografi, pentru viitorii conservatori, pentru viitorii restauratori. Să zicem că un muzeograf hotărăște să facă o expoziție de icoane. Atunci începem să facem o selecție, nu le expunem pe toate pentru că n-avem loc. Ca să le identifici foarte bine, trebuie să ai fișele acestea foarte bine făcute. Îți ușurează munca și pe viitor munca altora. Noi acum lucrăm pe fișe în întocmite în anii 1982-1983 chiar de domnul Nicolae Secară, de care vorbeam.

În sistemul de atunci erau scrise cu pixul, acum le facem pe calculator. Ne ajută foarte mult de identificare. Se mai întâmplă că le muți dintr-un depozit în altul și atunci e foarte important să ai o foarte bună evidență a lor. Mai avem obiecte care sunt aproape identice și e foarte greu să faci diferența între ele, ne ajută numărul de inventar. E o muncă ce necesită foarte multă răbdare. Deci, până să faci o expoziție sau să faci un catalog de prezentare a colecției este o muncă lungă în spate. Și atunci treaba șefului de secție este să fie lângă muzeograf. Întrucâtva e ca și chirurgul-șef care stă și se uită pe lângă umărul chirurgului și spune: e OK, ai tăiat bine.

Noua clădire aflată la intrarea în muzeu destinată restaurării este funcțională?

Încă nu e complet funcțională. Am avut tragicul eveniment prin care am pierdut Biserica de la Topla, iar acum tot ce s-a salvat din incendiu e acolo în prezervare. Laboratorul de restaurare urma să fie dotat anul acesta, însă din nefericire, din cauza restricțiilor bugetare probabil că nu-l vom face anul acesta. Astfel, am folosit clădirea în cu totul alt scop. Am pus deoparte piesele rămase din biserică după incendiu. Sunt chiar și lemnele extrem de arse, pentru că trebuie foarte bine identificate.

Acum li s-a dat o numerotare provizorie și suntem în plin proces de a le prezenta celor care se vor ocupa cu adevărat de restaurare. Biserica era monument de clasa A, asta înseamnă un tezaur de importanță națională foarte mare, iar orice intervenție asupra monumentului nu poate fi făcută decât cu acordul Ministerului Culturii prin intermediul Direcției Județene de Cultură și cu o echipă de restauratori acreditați de către minister, deci nu poate să intervină oricine.

Noi am primit dreptul de a demonta piesele care prezentau pericolul să facă mai mult rău decât bine dacă rămâneau în biserică și a trebuit să identificăm tot ce a fost în stratul de arsură, începând de la cuie până la balamale. Tot ce se poate restaura sau refolosi în esență se va restaura, dar trebuie să le păstrăm ca să le avem drept modele. E o dezbatere acum dacă biserica va rămâne sau nu monument de clasa A. Fiecare soluție prezintă avantaje și dezavantaje, încă gândim, deci momentan e în conservare Biserica Topla.

Într-o perioadă cu restricții bugetare, ce expoziții sau manifestări mai urmează să organizați?

Lovite de restricțiile bugetare au fost mai degrabă dotările, nu programele culturale. În esență, noi păstrăm calendarul evenimentelor tradiționale. De exemplu, târgul de meșteri care va fi anul acesta în septembrie, expoziția de icoane de Paști, concursul de colinde de Crăciun. Ce am propus nou anul acesta sunt câteva expoziții, eu zic interesante. Este o trilogie și anul ăsta o și terminăm, a fost Banatul otoman, a urmat Banatul habsburgic și acum va urma Banatul interbelic, unde dintr-o perspectivă combinată între istorie, antropologie culturală, etnografie, au fost expoziții care au creat un parcurs istoric al Banatului, dar în același timp și un parcurs civilizațional sau unul de cultură materială al Banatului.

Ne mai gândim dacă nu o să fie și o urmare, o expoziție cu Banatul de după comunism și contemporan. Banatul are anumite particularități care îi sunt specifice și din cauza condițiilor socio-economice și istorice. Faptul că el a intrat în componența Imperiului Habsburgic târziu, în 1718, a determinat foarte mult soarta Banatului. Faptul că el nu a fost integrat Transilvaniei și nu a fost integrat sistemului socio-cultural de acolo, ci că i s-a dat o identitate aparte, a făcut ca Banatul să arate acum cum arată.

Banatul tradițional își datorează unicitatea sa tuturor factorilor istorici, faptul că a fost parțial ocupat de otomani, apoi, ulterior a intrat în componența habsburgilor ca după aceea să revină României, a dat un parcurs socio-economic, cultural și istoric aparte. De ce Banatul este o provincie de oameni înstăriți, de ce Banatul este o provincie în care n-au existat conflicte etnice?

Asta se explică nu numai istoric, nu numai social, nu numai etnografic, ci din toate punctele de vedere și asta a încercat să facă fiecare expoziție în parte, să arate de ce Banatul în întregimea sa este o provincie aparte a României. Pentru că este o provincie aparte a României, complet separată din punct de vedere social, economic și chiar și istoric de restul provinciilor românești. Sigur că el a fost integrat în 1918 României, dar ca o entitate aparte.

Ați găzduit recent un festival de amploare în incinta muzeului. A fost afectată infrastructura?

Sigur că un festival de o asemenea mărime întrucâtva interferează cu activitățile muzeului. Cu câteva zile înainte de festival, anumite părți ale muzeului nu au mai fost accesibile publicului. Dar, pe de altă parte, am luat toate măsuri ca patrimoniul să fie izolat, am delimitat casele și am separat muzeul în două părți. Foarte multă lume ne vizitează ulterior, după ce participă la genul ăsta de festivaluri, deci câștigăm notorietate. Intră în mentalul colectiv, contează. Nu vreau să mă laud, dar noi suntem printre cele mai vizitate muzee din Timișoara.

Am avut mai mulți vizitatori înainte de pandemie. După pandemie, încercăm să ni-i recuperăm. La un moment dat erau între 40 și 50.000 de vizitatori pe an plătitori de bilet, acum suntem la 30 și ceva de mii de vizitatori anual. Mai sunt cei care vin la diverse evenimente gratuite.

De ce ar trebui să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

Va fi din ce în ce mai greu să atragi public în muzeu. Eu văd la generațiile tinere că sistemul de prezentare într-un muzeu, cel clasic, devine foarte ușor plicticos. Provocările viitorului vor fi cum să te adaptezi nevoilor lor. Dacă în urmă cu 30 de ani erau foarte multe informații scrise pe panouri, acum am trecut la foarte multe informații multimedia. Dar și astea deja încep să obosească. Una dintre misiunile este să-și prezinte obiectele vizitatorilor și vizitatorii să priceapă ceva, nu să se uite și să nu înțeleagă nimic.

Și atunci provocările viitorului acestea sunt: cum să-ți prezinți colecția în așa fel încât vizitatorului care vine acolo să-i placă ce vede și să înțeleagă ceva. În altă meserie, așa la modul general vorbind, mă gândesc acum și la fiica mea, care împlinește 14 ani anul ăsta. E foarte mare influența Inteligenței Artificiale. Dacă stai să te gândești, cred că foarte multe părți din creația umană vor fi preluate de robot. Cât observ, sunt mai buni consilieri juridici inteligențele artificiale decât oamenii în ultimul timp.

Sunt mult mai bine făcute operațiile cu roboți decât cele cu chirurgi. Probabil că partea cu adevărat de creație, gen scriitor, compozitor, pictor nu va fi atinsă de inteligență artificială, dar lucratul la linie s-ar putea să fie. Tinerii, zic eu, să-și încurajeze latura creativă dacă o au.

Cum ar putea muzeul să devină mai atractiv pentru public?

Educația muzeală este pentru adulți și pentru copii. Având colegi care au fost la formație profesori, ca și mine, ne-am concentrat mai mult pe copii. Poate că am neglijat puțin adulții și ar fi o idee să ducem educația și în partea aceasta, mai ales pentru cei care vor să afle informații sau ne cer sfatul. Ne contactează foarte multă lume care vrea să afle informații, care ne întreabă, care ne cere sfatul. Avem mulți, să zicem, prieteni ai muzeului, care vor să-și păstreze portul bunicii sau al străbunicii și vin la noi pentru sfaturi. Cum să facă? Cum să nu facă?

Într-adevăr, nu-i foarte simplu de păstrat, mai ales dacă ai o piesă sau un costum popular de 100 de ani, care sută la sută e făcut cu pigmenți naturali. Dacă îl pui în mașina de spălat îl vei pierde. Sunt alte metode de a le păstra și aici oferim consultanță gratuit. Mai vin oameni ca să identificăm obiecte. De multe ori dezafectează casa străbunicilor sau cumpără o casă la sat și nu știu ce obiecte au sau găsesc în pod, de la cântare până la tot felul de mașini de despănușat porumb, semănători și stropitori vechi pe care nu mai știu să le identifice, pentru că au 150 de ani, nimeni nu le-a văzut.

Întreabă la muzeu și îi încurajez, prin intermediul acestui interviu, să nu le arunce. Dacă nu au nevoie de ele, le pot dona muzeului. Pentru Muzeul Satului e important și un plug vechi, un cazan pentru răchie. Portul și podoabele se păstrează, dar și obiectele de uz casnic, de uz gospodăresc, furci vechi, cârlige pentru scos fânul, care de multe ori sunt confundate cu unelte de pescuit, cu cât e mai banal, poate să fie mai interesant pentru muzeu, să nu le arunce dacă sunt în stare bună.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.