Marius Pârjol a învățat, de-a lungul anilor, că, dincolo de tehnicile și terapiile pe care le aplică, cel mai important lucru este speranța. A fost martor la primii lor pași, primele cuvinte, la momentele lor de frustrare, dar și la clipele în care și-au depășit limitele și au demonstrat că pot mai mult decât ar fi crezut vreodată. Misiunea sa nu se rezumă doar la terapie fizică, ci la a construi un viitor în care acești copii să aibă șansa de a trăi cu demnitate.

De ce ai decis să devii kinetoterapeut? Ce studii ai făcut în domeniu?

Nu știu dacă m-am gândit să devin kinetoterapeut când eram tânăr, dar mi-a plăcut să ajut oamenii încă din copilărie. Îmi plăcea să fac masaj și mă vedeam maseur. Dar între timp am dat examen la Facultatea de Educație Fizică și Sport, secția Kinetoterapie. Mi-a plăcut mereu sportul. În adolescență am făcut handbal.

Când ai început să lucrezi cu copiii speciali?

 

După ce am terminat facultatea. Am făcut puțină practică la Centrul Speranța. Am dat titularizare pe post și am ieșit primul din 80 de candidați, astfel că a trebuit să-mi aleg postul. Bineînțeles că am ales la Speranța, unde am lucrat trei ani până mi-am dat definitivatul și apoi am plecat din învățământ pentru că am prins tăierea salariilor bugetarilor de la acea vreme. Aveam chiria mai mare decât salariul, astfel că m-am angajat la privat și am făcut un curs de limba germană.

Am decis să plec să muncesc în străinătate și aveam de ales între trei posturi în Germania, la o clinică pentru sportivi, la un azil de bătrâni sau la un spital privat. Însă m-a sunat doamna Letița Baba, directoare la Centrul de Abilitare Speranța, care avea nevoie de un kinetoterapeut. Mi-a plăcut ideea, am renunțat la plecarea în străinătate și am început să lucrez într-un ONG, unde am stat până în 2012, an în care am înființat clubul sportiv cu ajutorul celor de la Special Olympics România.

Apoi, tot în 2021, am deschis, la Sânandrei, Centrul de recuperare pentru copii cu dizabilități de la zero la 20 de ani. Mereu mă specializez în ceea ce apare nou în domeniu. Nu trebuie să te plafonezi la un anumit nivel și să rămâi acolo.

Care sunt provocările muncii cu ei?

Provocările sunt multiple în funcție de vârsta copiilor. În primul rând, trebuie să-ți placă ceea ce faci, să-ți placă să ajuți, acesta e lucrul cel mai important, altfel nu ai ce căuta în acest domeniu. Trebuie să fii empatic și să ai răbdare. Primul contact l-am avut cu Special Olympics în anul 2011. Am început să facem înot terapeutic la club și niciodată nu m-am gândit că o să facem performanță cu copiii. De atunci, am dezvoltat ramura sportivă pentru persoanele cu dizabilități, mai ales că a fost primul club sportiv pentru persoane cu dizabilități din județul Timiș și am încercat să le facem pe toate: rugby, patinaj, role, atletism, schi.

Copiii de la clubul sportiv au diferite dizabilități, predomină oarecum sindromul Down, dar sunt și cu autism, cu parapareze și tetrapareze și alte probleme neurologice. La centru sunt copii cu toate dizabilitățile, pe care încercăm să-i recuperăm cât mai bine și, bineînțeles, să îi ajutăm să ajungă la clubul sportiv pentru că își doresc, mai ales după ce au văzut rezultatele sportivilor noștri. La club vin frecvent 15 copii, deși avem 40 înscriși, iar la centru vin peste 180 de copii.

Care sunt cele mai recente rezultate obținute de sportivii Asociației Club Sportiv „Ambasadorii Speranței”?

În urmă cu câteva săptămâni, Casian Munteanu, un sportiv cu autism, a obținut două medalii de aur și una de argint la Jocurile Mondiale Special Olympics din Italia la schi. Dar mai avem doi campioni mondiali, pe Timotei Julei, care a luat medalia de aur la înot în 2023 și pe Andrei Cupșa în 2025. Am fost invitați la Paris la o competiție de rugby internațională și după doar cinci luni de antrenamente am obținut locul doi. Avem cantonamente, urmează Jocurile Naționale Special Olympics.

Cum reușești să te faci înțeles? Cum ai reușit să intri în lumea lor?

Am început să pun bazele echipei în 2014, au venit unul câte unul, cum s-a întâmplat și cu Timotei Julei, pe care timp de șase luni m-am chinuit să-l fac să introducă piciorul în apă și apoi a ajuns campion mondial la înot. Dar asta înseamnă răbdare și muncă multă, și, bineînțeles, implicarea părinților. Adică părintele trebuie să fie implicat și să-și dorească să facă tot ceea ce ține de recuperare a copilului și bineînțeles să asculte de terapeuți.

Unde găsești resurse? Bănuiesc că e foarte greu din punct de vedere emoțional să faci asta în fiecare zi.

Da, la început mi-a fost mai greu, dar acum nu mă mai încarc emoțional, pentru că eu îi tratez la fel cum tratez orice alt copil. Nu fac diferență între copilul cu dizabilități și cel fără dizabilități, mă comport normal și copilul simte lucrul acesta. Chiar dacă sunt diferiți de ceilalți copii, ei vor să fie tratați la fel și toți terapeuții asta facem. Mergem în tabere fără părinți. Am mers la mare anul trecut cu zece copii cu diferite afecțiuni și am stat o săptămână, iar părinții au fost surprinși că s-au descurcat.

Eu nu mă văd făcând altceva, chiar nu pot să fac altceva. Asta îmi place și încerc să-mi fac treaba cât mai bine. Copiii văd rezultate, văd ceea ce facem și atunci vin la club. Recent, am avut o evaluare a unui tânăr de 21 de ani cu autism, care a vrut să vină la club, știe să înoate. A mai venit o fată cu sindrom Down, care vrea să înoate. Noi încercăm să ajutăm în limita posibilităților pentru că intrarea la bazinele din zona Dacia și din Sânandrei se plătește. În Dacia avem o zi gratuită de la Primăria Timișoara. La Sânandrei avem înțelegere și plătim jumătate de preț.

Ce ar trebui să facă societatea pentru ca acești copii să fie mai bine integrați și să nu mai fie priviți cu milă?

Societatea, în primul rând, ar trebui să fie învățată să facă lucrul acesta, să existe mai multe informări. De când am început să lucrez ca și kinetoterapeut, lucrurile s-au schimbat în bine pentru că lumea este mult mai înțelegătoare și văd la bazin, unde vin copiii fără dizabilități, că sunt calzi cu ceilalți. Doar că există și excepții. E vorba de acceptare și de incluziune. Rândul lor este acolo, în societate, alături de noi toți. Trebuie să fim un întreg, să nu facem diferență între unii și alții.

E bine să socializeze, dar nu neapărat în lumea lor. Copiii cu dizabilități trebuie să aibă un scop, să nu stea închiși, mai ales după ce termină școala, ca să nu intervină depresia. Eu am un vis: ca toate cluburile sportive care sunt susținute de Primăria Timișoara, Consiliul Județean Timiș etc. să aibă o ramură pentru persoane cu dizabilități. De exemplu, un profesor plătit de primărie, ce are 40 de ore săptămânal cu normă întreagă, două ore să le aloce pentru persoane cu dizabilități.

La clubul sportiv, fiind ONG, noi toți suntem voluntari. Ne susținem doar din donații cu ajutorul prietenilor care au firme și care cred în ceea ce facem.

Ce ar trebui să aibă în vedere tinerii în momentul în care decid asupra viitoarei cariere?

În primul rând, trebuie să-ți placă lucrul acela și să nu-l faci din obligație, ci din plăcere. Să nu te simți obligat pentru că sunt foarte mulți tineri, de exemplu, care nu au terminat o facultate și o fac degeaba. În patru ani cât durează facultatea poate se trezesc și își spun: nu-mi place ceea ce fac, nu mă văd făcând asta. Și atunci de ce să faci o facultate când poți să-ți iei un job. Trebuie să-ți placă, acesta cred că e răspunsul cel mai potrivit.

Îmi doresc să deschid o cafenea în care să lucreze doar copii cu dizabilități. Deocamdată e la stadiul de idee.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.