În viața de zi cu zi, Laura Ciobanu lucrează ca psihopedagog la o școală specială din Timișoara și crede că orice meserie ai avea, trebuie să o faci din pasiune, să nu mergi cu silă la lucru. Este dascăl și artist – face jonglerii cu focul. La nevoie, pentru că are studii în domeniu, se transformă în designer de interior. Știe, de asemenea, să decoreze torturi. Amaris Agni este locul unde și-a cunoscut soțul alături de care are un băiețel. Partenerul ei de viață s-a alăturat trupei ca să-și învingă teama de foc după ce s-a ars grav în palmă când aprindea soba.

Cum ți-a venit ideea să te implici într-o activitate deosebită, aceea de jonglerii cu focul?

Aș începe cu Liceul de Arte Plastice, am fost acolo din clasa a VI-a. Apoi am făcut designul de interior. Între timp, în liceu, viața mea s-a schimbat total, stăteam cu orele pentru a desena, dar, în același timp am descoperit, două noi pasiuni: Cercetașii României și jocul cu foc, de fapt, jongleriile la bază, pentru că în primii doi ani n-am exersat cu foc. La Cercetași am descoperit ONG-ul francez „The serious road trip”. Am început să iubesc copiii, acolo făceam caravane, mergeam prin școli, în sate defavorizate. Apoi, datorită iubirii pentru copii, am făcut psihopedagogia specială. Am început destul de târziu, în urmă cu cinci ani, când eram și gravidă.

Lucrezi ca psihopedagog?

Da, lucrez ca profesor în învățământul special la Școala Constantin Pufan.

În ce constă o pregătire, un antrenament, un număr nou în lumea jongleriilor cu focul?

Întotdeauna încercăm să aducem ceva nou, fie o mișcare nouă, fie un material nou, dar antrenamentul îl facem aproape zilnic. De exemplu, dacă plouă afară și sunt pe drum, mă joc cu umbrela. Antrenamentul îl fac și fără să vreau, mă joc cu un pix, încep să-l învârt pe degete. La școală, dacă am un măr ca și gustare, nu mă abțin, mă joc. Fie că e o minge de contact, fie că e o minge care se aruncă pentru pase, tot mă joc cu ele. Antrenamentul a ajuns să fie cumva mereu prezent în viața noastră. Pe lângă asta, ne întâlnim și pentru antrenamentele în grup. Există două tipuri de jonglerii: free-style, jocul liber cu focul, care de obicei e chiar artă stradală întâlnită în străinătate la fiecare colț de stradă sau în centrele vechi ori piețe, precum și spectacole cu coregrafie, unde se spune o poveste. Dacă e un eveniment tematic, alegem o poveste care să fie cât mai apropiată de sufletele noastre. Am făcut „Românașul verde”, „Balaurul cu șapte capete”, am mai reprezentat lupta dintre bine și rău pe scenă. Sunt foarte importante sincronizarea și munca în echipă, prin observație. Trebuie să fii atent la tot ce e în jurul tău, la spațiu, la amplasarea ta pe scenă, la muzică. Am avut în trupă și medici, ingineri.

Câți sunteți la Amaris Agni?

Suntem mai mulți, însă foarte activi suntem patru. Depinde și de eveniment pentru că avem foarte mulți colaboratori de la mai multe trupe. Depinde unde mergem, câți oameni se cer etc.

La ce evenimente mergeți cel mai des, publice sau private?

Și private și publice. Private sunt nunțile, botezurile, petrecerile de Crăciun, majoratele. Publice sunt festivalurile, am fost la Untold și Neversea, unde deja avem tradiție. Am fost și la Ora Pământului, care nu s-a mai ținut de ceva vreme la Timișoara, sau la ziua orașului.

Ai fost și în afara țării?

Personal da, dar nu cu trupa. Am fost la Szeged, Veneția, Paris la petreceri private și stradale. Jonglatul cu focul e mai mult o activitate stradală. Așa a început. Toți ne amintim de bufonii din epoca medievală care jonglau inclusiv cu focul și veneau în fața regelui să-l amuze. Pentru mine, jonglatul cu foc e o artă și, mai nou, o terapie. Cam tot ce fac e terapie. Jonglatul cu focul te relaxează, te încarcă cu energie, e un cântec al focului, felul în care se învârte focul pe lângă tine datorită mișcărilor. E un cântec pe care tu-l auzi, dar îl aud și cei din jur, deși nu-l percep la fel de fain ca tine. Tu îl faci să fie mai accentuat sau mai lejer, mai liber. E chiar plăcut. Fac asta deja de la 16 ani și urmează să împlinesc 34 de ani.

Există vreo doză de periculozitate când mânuiești focul?

Da. Fără antrenament, fără să ai grijă de materiale și de colegi există pericol. Am avut două incidente. Unul a fost produs cu jar. Îi spun praf de zână în timpul spectacolului. În cadrul unui festival, doi oameni, sub efectul alcoolului, au venit spre mine; am încercat să mă feresc de ei și am ajuns să mă ard ca să nu-i ard pe ei. Încercăm tot timpul să facem armonie și să fie bine. Eram îmbrăcată în corset și fustă, mi-am ridicat mâinile și în clipa aceea știu că m-am ars la brâu. Acum am mult mai multă grijă și sunt mult mai atentă la public, să nu vină lumea spre noi, pentru că e o problemă foarte mare. Mulți părinți își lasă copiii liberi să stea în primul rând și le zicem să nu facă asta, nu-și dau seama cât de periculos este deoarece oricând se poate întâmpla ceva. Noi trebuie să avem grijă de foc, dar testăm și materiale înainte. Dacă acestea se ard prea tare și le învârtim prea repede, din cauza vitezei și a faptului că metalul se încinge, acesta se poate rupe, de unde și riscul unor incidente.

Ce meserii ai mai avut în trecut?

După ce am terminat liceul, am fost la Facultatea de Arhitectură, am studiat design de mobilier și amenajări interioare. Dar nu mi-am găsit un loc de muncă în domeniu, ci am găsit într-o cofetărie unde, ziceam eu, făceam arhitectura tortului – decoram torturile, furam meserie în fiecare zi de la fata de lângă mine, care a și plecat în străinătate. Și făceam arhitectură în miniatură pe torturi, cu alte materiale; respectam teoretic structurile care le-am învățat în facultate. Am mers prin grădinițe private și am fost determinată să fac școală de bază Psihopedagogia specială și să devin cadru didactic.

În această meserie de psihopedagog, care sunt provocările de zi cu zi? Ce fel de cazuri întâlnești?

De toate. În trecut am fost și la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă „Paul Popescu Neveanu”, am fost în școală de masă repartizată. Aveam copii cu autism, copii cu deficiențe de învățare. Lucram în cabinet, mi-a plăcut foarte mult și a fost foarte frumos. Anul acesta am prins post la Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă „Constantin Pufan”, unde am clasa pregătitoare. Sunt copii cu sindromul Down, autism, am și copii surzi cu care comunic în limbajul mimico-gestual. Pentru copiii tipici există sau se găsesc destul de repede dascăli sau educatori, dar pentru copiii atipici nu sunt așa de mulți și atunci mi-a plăcut mult mai mult să fiu acolo pentru ei și să mă folosesc de creativitatea mea prin artă. De fapt, la mine, totul se învârte în jurul artei. Este important pentru acești copii să ajungă să se descurce, să se adapteze situațiilor. Mă adaptez și eu lor. Facem echipă.

Un tânăr sau o tânără care vrea să se apuce să facă jonglerii cu focul ce ar trebui să aibă în vedere? Și ce calități ar trebui să aibă?

În primul rând să fie major sau majoră pentru că nu semnează nimeni pentru el/ea, nici noi, e destul de periculos. Eventual, dacă nu are 18 ani, aș recomanda să facă ceea ce am făcut și noi când a izbucnit pandemia de Covid-19: ne-am adaptat pe leduri. Să învețe tehnica, să facă spectacole cu led este mult mai recomandat. Iar după ce acumulează experiență, sub supraveghere, poate să înceapă să exerseze cu focul, dar să fie lipit sau lipită de o persoană care are o vechime destul de mare sau știe când să intervină, cum să intervină – pentru că respectăm anumite reguli. Apoi, în decurs de doi-trei ani, ar fi bine să vină și pe scenă, dar mai întâi are nevoie de mult exercițiu, la fel cum am și eu la bază. Îmi amintesc că primul spectacol l-am avut de Ziua Timișoarei, în Piața Unirii.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.

foto: Laura Ciobanu