Învățătoare la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” din Timișoara, Andrada Mazilu, crede că școala nu se termină la ușa clasei. Muzeele, bibliotecile, expozițiile, întâlnirile cu oameni de știință, scriitori sau ilustratori devin, în viziunea sa, spații în care copiii pot învăța și descoperi lumea. Într-un sistem despre care spune că este încă subfinanțat și insuficient apreciat, Andrada Mazilu continuă să le arate copiilor curiozitatea, bucuria de a citi, capacitatea de a comunica și sentimentul că școala poate fi un loc în care descoperă lumea, nu doar unul în care acumulează informații.

Dintre toate meseriile, cum ai ales-o pe cea de învățătoare?

Cred că am știut dintotdeauna că vreau să devin învățătoare. Încă de când eram mică, îmi plăcea să mă joc de-a școala și îmi cream propria școală. Dar, cu adevărat, cea mai serioasă decizie am luat-o când am împlinit vârsta de 14 ani și trebuia să aleg liceul pe care voiam să-l urmez. Și am ales să merg în Sibiu, pentru că este singurul liceu pedagogic cu predare în limba germană din toată țara. Însă a fost foarte greu să-i conving pe părinții mei să mă lase să plec din Timișoara la mulți kilometri distanță, copil fiind, să locuiesc în Sibiu la internat. Totuși, aceștia au avut încredere în mine și au fost de acord să îmi permită să-mi urmez visul.

Astfel, au început primii pași pe care i-am făcut pentru a deveni învățătoare. A urmat practica pedagogică la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, tot în limba germană și tot la Sibiu. Facultatea aparține Universității Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca. Iar în al doilea an de facultate am primit o bursă de merit, cu ajutorul căreia am reușit să ajung în Germania, la Facultatea de Pedagogie din Ludwigsburg, unde am studiat doi ani. După ce am terminat studiile în Germania, m-am întors în România, dar am ales un oraș nou și m-am mutat în Cluj-Napoca, unde am lucrat câțiva ani ca educatoare.

Apoi, după zece ani în care am fost plecată din Timișoara, m-am întors și am început să lucrez la Liceul Teoretic „Nikolaus Lenau” ca învățătoare. Este al 14-lea an de când sunt angajată la această școală. În formarea mea și în parcursul meu au fost și doi ani în care am avut o pauză, pentru că mi-am dorit foarte mult să aprofundez un domeniu foarte drag, și anume educația culturală, așa că am avut doi ani de concediu de studiu și am făcut un masterat în Cluj-Napoca. Și, în urma masteratului respectiv, care a fost tot în limba germană, am descoperit cu mult entuziasm un domeniu care mă pasiona de mult timp, și anume pedagogia muzeală și modul în care putem să facem design educațional în alte spații, cum putem să învățăm în muzee, în galerii, în expoziții și în alte locuri, nu doar în sala de clasă. Astfel, am început un masterat nou în Leipzig, unde sunt și acum studentă la pedagogie muzeală și mediere culturală.

Este foarte surprinzător traseul tău, mai ales că nu faci parte din etnia germană.

Ce este foarte interesant și a contat foarte mult, într-adevăr, în formarea mea este faptul că m-am născut în Biled. Comuna are o poveste și o legătură puternică cu cultura germană. Este un sat șvăbesc și faptul că la Biled, pe vremea în care eu eram copil, exista școală în limba germană și această posibilitate de a învăța în limba germană mi-au deschis foarte multe orizonturi. Simt că germana face parte din mine și mă identific foarte mult și cu cultura germană, dar este într-adevăr interesant că nu este limba maternă, ci este limba care îmi este de suflet.

Care sunt provocările de zi cu zi ale profesiei de învățătoare?

Sunt foarte multe. Cred că cea mai mare provocare este lipsa resurselor financiare și materiale în școli, faptul că avem atât de multe nevoi care nu ne sunt acoperite, de la materiale didactice, la cărți, la tot felul de lucruri de care avem nevoie încât să putem face orele interesante și atractive. Și cred că cea de-a doua problemă cu care ne confruntăm în această meserie este faptul că, deși este o meserie atât de importantă, formează oamenii și pune baza pentru toate celelalte meserii. Este o meserie care, în societate, este foarte puțin apreciată, chiar desconsiderată. Iar această luptă care se duce împotriva educației ajunge să ne afecteze, de fapt, și să afecteze întreaga țară, pentru că efectele subfinanțării educației se reflectă în problemele pe care le avem și toate aceste neajunsuri nu ne transformă într-o țară cu adevărat performantă.

De aceea ai decis să-i ajuți pe copii și, alături de câțiva părinți și elevi, ai făcut lucrări de renovare și chiar ai înființat o bibliotecă ?

Sunt foarte multe proiecte pe care le-am făcut în decursul anilor, de la activități în medii rurale, școli de vară, tot felul de proiecte în care le oferim copiilor din sate accesul la activități educaționale diferite în oraș. Dar și în Timișoara sunt diferite proiecte și evenimente pe care am încercat să le pregătim pentru copii, de la biblioteca la care am lucrat în vară la întâlniri pe care le-am organizat anul trecut cu oameni de știință, cu scriitori. Urmează Săptămâna Mondială a Spațiului și, în trecut, am organizat foarte multe activități cu această tematică.

Obișnuiam să ne întâlnim cu astronauți, cu oameni de știință, cu scriitori și ilustratori și toate aceste mici activități contribuiau la un învățământ care deschide, câteodată, poate, și apetitul pentru învățare, dar și orizontul copiilor. Și îi ajută să vadă că învățarea nu se rezumă doar la cele câteva ore petrecute în bancă, ci că este parte din viața noastră, pentru că tot ceea ce învățăm și descoperim ajungem, de fapt, să folosim în viața noastră. Și aceste mici activități contribuie la formarea lor și la dezvoltarea lor.

Dincolo de curricula școlară, care sunt valorile și ideile pe care le transmiți elevilor din fiecare generație?

Sunt câteva lucruri la care țin. Îmi doresc foarte mult să dezvolt în copii acest drag de carte și această iubire pentru lectură și povești. În același timp, să devină adulți și oameni responsabili față de mediu și să desfășurăm foarte multe activități în care conștientizăm comportamentele noastre și impactul pe care îl avem asupra mediului. Foarte des avem activități pe care le desfășurăm în muzeu sau la expoziții ori în alte spații educaționale și învățăm în alte locuri.

Din lucrurile pe care îmi doresc să le dezvolt în copii și care cred că sunt foarte importante, sunt abilitățile și competențele de comunicare și de lucru în echipă. Copiii, de foarte multe ori, au diferite sarcini și provocări în care trebuie să lucreze împreună, să prezinte, să vorbească, să comunice, să ia decizii și cred că este importantă și această parte. Anul trecut, pentru că am avut clasa pregătitoare, m-am concentrat foarte mult pe dezvoltarea socio-emoțională și pe ajutarea elevilor să-și identifice emoțiile, să le verbalizeze, să le gestioneze și să relaționeze cât mai bine cu colegii, încât și situațiile de conflict să poată fi apoi rezolvate și mediate.

Revenind la subfinanțarea sistemului de educație, fiind și un an de profundă criză economică, există măsuri punctuale care ar putea fi luate de către guvernanți ca să vă facă viața mai ușoară?

Cred că ar fi foarte simplu, în primul rând, dacă s-ar respecta legea și dacă suma alocată din PIB (n.r. – Produsul Intern Brut) ar fi cu adevărat alocată. Deși legea prevede 6%, alocarea a fost sub 3% în ultimii ani. Apoi, este nevoie și de un sprijin teritorial în toate locurile și din partea autorităților locale în achiziționarea diverselor materiale, fonduri, reparații și investiții în școli. Deși prima de carieră didactică a fost introdusă și este o măsură bună, este păcat că nu putem cumpăra toate materialele de care avem nevoie cu acei bani. Prima (n.r. – 1.500 lei) se acordă fiecărui cadru didactic, însă mare parte este condiționată de achitarea cursurilor și foarte puțin pentru materiale. Iar ca profesor, dacă ai trecut printr-o perioadă de formare suficient de lungă, nu ai nevoie neapărat de atât de mulți bani pentru cursuri, ci ai nevoie mai degrabă de mai mulți bani pentru materiale.

Sunt diferențe majore între sistemul de educație primară din Germania și România?

În primul rând, în Germania, fiecare land are o libertate foarte mare în ceea ce privește curriculumul școlar. Nu există o curriculă la nivel național, ci fiecare land are materialele proprii. Este totul reglementat la nivel de land. Apoi, nu există clasa pregătitoare în fiecare land. În România, clasa pregătitoare face parte acum din învățământul primar. O altă diferență este că, în general, în clasa I și clasa a II-a, elevii au un învățător, iar în clasa a III-a și clasa a IV-a au un alt învățător, spre deosebire de România, unde, de regulă, un învățător rămâne cinci ani cu o clasă. Sunt materii care există în România și nu există în Germania și invers.

De exemplu, dezvoltarea personală și educația civică sunt materii în România. În Germania există o materie, Sachkunde, care combină informații din mai multe domenii, geografie, istorie. Se referă la o cunoaștere din mai multe arii. În România, programa școlară este mult mai încărcată decât în Germania. Și o altă diferență ar fi că, din clasa a III-a, în general, nu se mai încurajează scrisul de mână, ci scrisul de tipar. Ori în România se continuă tradiția scrisului de mână și copiii continuă în tot ciclul primar să scrie cu litere de mână.

Predai la copii foarte mici, dar putem vorbi despre bullying?

Sigur. Cred că ceea ce este important și ce putem controla noi, de fapt, este să îi învățăm pe copii și să le dezvoltăm abilitățile de relaționare și de comunicare. Dacă folosim anumite povești prin care ei pot înțelege mai bine și se pot exprima mai bine, atunci îi pot înțelege mai bine pe ceilalți și își pot exprima nevoile sau supărările mai bine, astfel încât situațiile de bullying să nu ajungă să se repete.

Nu cred că există școală care să nu se confrunte cu situații de bullying. Și cred că e important să înțelegem foarte bine ce înseamnă fenomenul, pentru că doar o ceartă între copii sau un conflict nu înseamnă automat și bullying. Atunci când vorbim despre bullying, trebuie să fie un comportament repetat, îndreptat către un anumit copil. Iar copiii, la început, mai ales când vin la școală, au foarte multe provocări și foarte multe dificultăți de interacțiune.

De aceea, cred că sunt extrem de valoroase orele de dezvoltare personală pe care le avem în programa școlară, pentru că în ciclul primar există până la clasa a doua aceste ore în care putem lucra cu copiii și îi putem ajuta să înțeleagă și să învețe cum să se exprime, cum să comunice și, mai ales, cum să păstreze un sentiment de prietenie în clasă. Noi am început în acest an școlar cu povestea «Micul Noi», un monstruleț care se creează atunci când copiii se înțeleg bine. Se construiește acest «Noi», care, atunci când copiii se înțeleg bine și se ajută, devine tot mai mare. Și «Noi» face ca lucrurile să se întâmple cu mai mult drag, cu mai multă plăcere, cu mai multă bucurie, ca timpul să treacă mai ușor, ca ziua să fie mai frumoasă. Și, în același timp, «Noi» dispare atunci când copiii se ceartă, când își spun cuvinte urâte, când nu se ajută. Am discutat la nivelul clasei cum construim acest «Noi» și care sunt lucrurile pe care fiecare le poate face încât „Noi” să rămână aici, să fie acest sentiment de clasă, de comunitate, de echipă. Sunt momente în care și copiii spun că s-a întâmplat ceva rău: «Acum pleacă «Noi» de lângă noi, nu se mai simte așa de bine, nu mai este aceeași atmosferă.»

Cu ajutorul poveștilor, cu ajutorul jocului de rol, cu discuții individuale pe care le putem avea atunci când copiii trec prin situații dificile, îi putem ajuta și învăța, de fapt, cum să gestioneze astfel de situații, încât fenomenul de bullying să fie cât mai rar și, în mod ideal, deloc întâlnit în școală.

Cum ai descrie relația cu părinții?

Din experiența personală, am făcut întotdeauna o echipă foarte bună cu părinții și am avut o relație, pe termen lung, foarte armonioasă cu părinții, care s-a păstrat și după ce copiii nu au mai fost în clasă și elevii mei. Dar cred că ce a contat în construirea acestei relații a fost, în primul rând, ca părinții să înțeleagă cât mai bine care sunt lucrurile care se întâmplă la școală. Vorbesc aici despre transparența cadrului didactic, în ceea ce privește programa școlară, felul în care se întâmplă învățarea, activitățile pe care le facem, așteptările din partea părinților, cum părinții pot ajuta, care sunt lucrurile pe care ei le pot face pentru propriii copii sau împreună cu copiii. Și cred că această înțelegere reciprocă — părintele care înțelege mai bine misiunea cadrului didactic și, în același timp, cadrul didactic înțelege mai bine părintele — ajută cu adevărat la colaborare, pentru că este foarte ușor să ne învinuim reciproc, părinții să arunce noroi în profesori și profesorii să spună că părinții sunt de vină.

Până la urmă, trebuie să ne amintim că avem un obiectiv comun și trebuie să fim o echipă, pentru că doar împreună putem cu adevărat să avem impactul pe care ni-l dorim în viața copiilor și cred foarte, foarte mult în această echipă. Cred că există și nevoia cadrelor didactice de a simți încrederea părinților și faptul că, până la urmă, cadrele didactice sunt specializate în a face actul predării și nu este necesar ca părintele să intervină în domeniul acesta. Cred că diferite activități făcute împreună, poate o seară, o ședință pentru părinți altfel sau niște mici activități în care părinții și profesorii pun ceva la cale pentru copii ajung, cu adevărat, să dezvolte și acest «noi» în rândul părinților.

Telefoanele și inteligența artificială sunt un pericol pentru educație?

Pot fi un pericol pentru educație. Cred că e foarte important de știut că la ciclul primar elevii nu vin cu telefoane la școală. Totuși, foarte mulți dintre ei au acces la telefon acasă. Atunci când copilul este mic, ecranele și utilizarea diferitelor filmulețe pentru o perioadă îndelungată pot avea un efect negativ asupra dezvoltării creierului copilului. Un copil care petrece foarte mult timp în fața ecranelor, fie că e cu inteligență artificială, fie că este fără, și nu are experiențe senzoriale concrete, de joc, de mișcare, de a pune mâna pe lucruri, de a petrece timp afară, are mai puține șanse de a-și dezvolta armonios creierul, care nu face aceleași conexiuni neuronale pe care le-ar face dacă copilul ar fi stimulat senzorial. Deci, cu siguranță, are un impact negativ o expunere îndelungată.

Un risc foarte mare este utilizarea inteligenței artificiale la rezolvarea temelor și căutarea acestor scurtături care, pe termen scurt, rezolvă misiunea elevului de a-și finaliza tema, însă nu-l ajută cu adevărat să înțeleagă, să aprofundeze și să își dezvolte gândirea, exprimarea. Acesta ar putea să fie într-adevăr un pericol și cred că ce putem face noi este să vorbim cu copiii despre impactul pe care o astfel de activitate îl poate avea și despre responsabilitatea pe care o au în a-și trata temele cu seriozitate și conștiinciozitate. Trebuie să-i ajutăm să înțeleagă că învățarea și școala sunt pentru ei și pentru dezvoltarea lor și orice alt tip de activitate în care încearcă să trișeze este, de fapt, o activitate care le face rău.

Dacă își efectuează temele și doar copiază o compunere scrisă de inteligența artificială, nu îi ajută. Sigur, dacă există un cuvânt necunoscut pe care ar putea să îl înțeleagă mai bine cu ajutorul inteligenței artificiale sau dacă își fac temele într-o altă limbă și au nevoie să înțeleagă mai bine textul, poate fi folositor în anumite contexte, dar să nu ne folosim de inteligența artificială ca să ne facă treaba și, mai ales, la o vârstă atât de mică.

De ce aspecte ar trebui să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

Să nu renunțe cei care sunt acum la început de drum, oricât de multe dificultăți apar pe parcurs. Dacă știu că este ceea ce-și doresc, să continue pe drumul acesta, pentru că împlinirea sufletească și impactul pe care un dascăl îl are în viața unui copil sunt pe termen lung și, cu siguranță, vor înflori peste ani.

Chiar avem acum un practicant din Germania, în școala noastră, care își dorește să devină învățător și am vorbit cu el despre motivația lui și despre provocările pe care le vede.

Dintre calități, cred că răbdarea este foarte importantă în domeniul acesta și, în același timp, dorința de învățare, pentru că niciodată nu ai terminat de învățat, iar ca profesor ai întotdeauna lucruri noi de descoperit, de învățat și acest drag de învățare trebuie să fie permanent și activ în viața învățătorilor.

O altă calitate este perseverența, pentru că de multe ori în educație lucrurile nu se întâmplă de azi pe mâine sau într-un timp foarte scurt și avem nevoie să fim constanți, să avem răbdare și să continuăm cu lucrurile pe care le facem, sperând că în cele din urmă vor apărea și rezultatele pe care ni le dorim.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău la redactie@tion.ro.