Pentru Daniel, ingineria și dansul nu se exclud, ci se completează: o latură disciplinează mintea, cealaltă aduce oamenii împreună. Tânărul a fost șef de promoție al Facultății Management în Producție și Transporturi din cadrul Universității Politehnica din Timișoara. De 13 ani practică dansuri latino, iar de zece ani predă stilurile bachata, salsa și kizomba.

Cum se îmbină în viața ta două lumi aparent atât de diferite, ingineria și dansul?

Aș putea spune că amândouă se referă la lucruri diferite și se îmbină destul de bine. Mi se pare că ingineria e cea care antrenează mintea, iar dansul se ocupă de partea corpului și a conexiunii cu oamenii. Și fiecare răspunde unor nevoi pe care le avem. Partea faină este atunci când găsești un echilibru să le faci pe amândouă – să te poți retrage în partea analitică, atunci când e cazul, iar ulterior să te poți bucura și de conexiunea cu oamenii. Pe partea de inginerie, uneori poate sunt zile, chiar săptămâni, în care pot lucra singur, adică nu am nevoie să vorbesc cu nimeni, trebuie doar să finalizez niște desene, proiecte, simulări ș.a.m.d. Astfel, e ușor să pierzi noțiunea de a fi sociabil. Însă cele două lumi se combină cu succes atunci când reușești să iei un pic din fiecare și să găsești un echilibru.

Care a fost primul pas predat și când ai realizat că această pasiune a devenit mai mult decât un hobby?

Primul pas a fost ambiția. Eram în anul II de facultate și mi-am dat seama că am venit în Timișoara din Alba Iulia și, după un an și jumătate de facultate, nu prea făceam nimic altceva în afară de cursuri și învățat. Studiam Management în Producție și Transporturi la Universitatea Politehnica. Aceea a fost perioada în care mi-am zis că trebuie să-mi setez niște dorințe și în afara învățatului. Am avut trei paliere pe care am mers: am zis că voi învăța o limbă străină – nu știam nimic atunci –, un tip de dans, oricare ar fi el, și să cânt la un instrument. Acestea au fost cele trei dorințe. Am început cu dansurile; am căutat detalii pe Internet, am mers la prima școală pe care am găsit-o. Am început foarte stângaci, am prins foarte greu. Mi-a luat doi ani ca să reușesc să fiu cât de cât un dansator mediu.

Apoi s-a transformat în mai mult în momentul în care mi-am dat seama că, fiind deja de doi ani în comunitate, am început să îi ajut ocazional pe colegii mai noi. Apăreau tot felul de întrebări: «cum se face asta», «cum se face cealaltă», și mi-am dat seama că am răbdare. Oamenii au început să apeleze la mine în mai multe situații, ceea ce instructorii din perioada respectivă au observat. La un moment dat a apărut un proiect în care să se predea la grupe de copii. Nimeni nu a vrut să ia proiectul și m-am oferit eu. Cu asta am început. Ulterior, a apărut și oportunitatea de a le preda adulților. Evident că lucrurile se complică un pic în momentul în care faci tranziția de la copii la adulți – targeturile sunt altele, dorințele și motivațiile sunt altele. Dar am depășit acele momente.

Cum arată o zi obișnuită pentru un inginer care după program devine instructor?

În prima parte a zilei mă ocup adesea de probleme tehnice, calcule, simulări, planificări. La compania la care lucrez, noi creăm senzori de mașini, așa că de multe ori sunt înconjurat de carcase, tot felul de documentații tehnice, ceea ce e solicitant în funcție de etapa proiectului – poate să fie foarte provocator. Dar, după program ajung acasă, reușesc să mă odihnesc cel puțin o oră, fac un duș, mănânc și mă gândesc la structura zilei pe care o am la dansuri, în funcție de câte grupe am. Fiecare are alt nivel, alt stil de dans și trebuie să mă gândesc unde am rămas data trecută, să-mi refac un itinerariu al cursului în cap, apoi «îmbrac» atitudinea de dansator și hainele de dansator. De fapt, este vorba doar de un tricou, dar este simbolic. În momentul în care îmbrac acel tricou, știu că am schimbat cămașa de inginer cu tricoul de dans. Apoi ajung la cursuri, unde energia trebuie să schimbe, cursanții te iau ca fiind nou, nu ca după o zi de lucru. Și știu că și ei vin după aceeași zi de lucru ca mine.

Orele de curs trec foarte repede. Nu-mi dau seama cum. E ca și cum aș intra sub apă și după trei ore ies la suprafață. Tot timpul sunt prins în discuții cu oamenii, conectat cu ei. Dar seara, când ajung acasă, îmi dau seama că a fost o zi lungă. Uneori plec de acasă la 6:40 și ajung doar la ora 23:00 înapoi. Aceasta este o zi normală. Mai sunt zile în care am antrenamentele mele separate și atunci e un pic și mai solicitant.

Ce fel de cursanți ai și ce dansuri predai?

În principiu, cursurile noastre se adresează persoanelor de peste 16 ani. Predau dansuri latino-americane, bachata, salsa și kizomba.

Kizomba?

Da. Kizomba e un dans care provine din partea africană, care e mai nou intrat în Europa – mai nou însemnând 20 de ani –, dar mai nou față de restul. Vin persoane care au până la 60 de ani, femei, bărbați. Nu trebuie să fie cupluri, la dansuri găsim parteneri pentru toată lumea.

Există asemănări între gândirea inginerească și dans: disciplină, structură, precizie?

Da. În mod surprinzător, sunt foarte multe asemănări și cel puțin pe partea de predat, ingineria m-a ajutat mult. Faptul că la inginerie am învățat să fiu atent la detalii și să verific, m-a ajutat să înțeleg diverse mecanisme. Am reușit foarte ușor ca să transpun asta în modul în care predau. Eu predau destul de tehnic, în sensul că înainte de a preda ceva mă asigur că am înțeles cum se face acel lucru. Cele două au puncte comune, plecând de la faptul că fiecare are o structură și ambele au o logică a combinațiilor posibile. Nu poți să faci chiar orice din orice, nici în inginerie și nici în dans. Trebuie să te folosești de ce ai. O altă asemănare foarte frumoasă e faptul că mi se pare că cea mai mare sursă de inspirație e natura. În inginerie, când construim ceva, adesea trebuie să ne bazăm pe structuri geometrice naturale, cum ar fi fagurele de albine, un hexagon, care are o structură foarte potrivită. La fel și în dans, trebuie să ne uităm la corp, care e mișcarea naturală a lui, să găsim o logică. Corpul în sine este o adevărată inginerie a naturii și e plăcut când reușești să deslușești tainele ingineriei corpului, cum se mișcă, ce este ergonomic și ce este armonios cu corpul. Acestea ar fi asemănările.

Ce ți-a oferit dansul și nu ți-a putut oferi meseria de inginer?

Mi se pare că ingineria se adresează unor probleme, pe când dansul se adresează unor oameni. Ele răspund la nevoi diferite și implică provocări diferite. În timp ce problemele din inginerie sunt destul de reci, fără a crea o conexiune, dansul răspunde unor nevoi umane, unor nevoi emoționale, unor nevoi de exprimare pe care doar în dans le găsești și acesta este un lucru frumos. E ceva care mă ajută să îmi folosesc ambele laturi, o latură mai rece și una mai caldă, pe care toți le avem de altfel.

Te-ai gândit măcar o clipă să renunți la una dintre cele două?

Da, de foarte multe ori. Deja fac asta de 13 ani și evident că au fost perioade în care din cauza timpului și energiei îmi era greu să continui volumul de dans pe care mi-l propuneam și care îmi plăcea. Uneori aveam cursuri, care hai să spunem că merg de la sine, dar alteori, pe lângă cursuri, aveam antrenamente, ore private, festivaluri – adică un întreg pachet de alte lucruri care vin pe lângă. Simțeam că îmi este greu să fac față și asta mă afecta și la lucru. Au fost situații deloc ușoare, în care plecam la festivaluri și mă întorceam dimineața la Timișoara, cu avionul, după mai multe nopți în care nu dormeam deloc, și mergeam direct la lucru. Era teribil și am avut momente în care am vrut să renunț la dansuri sau la partea de predat, să fac asta doar ocazional. Totuși, m-am gândit că sunt o persoană perseverentă, căreia îi place să se afunde în detalii, și am vrut să păstrez un echilibru între partea de inginerie și altceva, o parte ușor umană. Altfel, cred că aș intra foarte mult în inginerie și după câteva luni aș pierde ușor contactul cu oamenii. De asta, uneori și rațional, alteori și din plăcere, am tras de mine când a fost nevoie să continui ambele pasiuni.

Care este cea mai mare satisfacție pe care o ai ca instructor de dans?

Este reacția oamenilor, momentul în care văd că oamenii ies din sală cu o stare schimbată față de cum au intrat, momentul în care văd oamenii pe ringul de dans. E o satisfacție foarte mare când văd că le iese ceea ce fac, că se simt bine și vin la mine, mă abordează pe stradă și au cuvinte de laudă la educația din dans pe care le-am oferit-o cât au urmat cursurile noastre. Pe lângă asta, iarăși sunt într-o ipostază fericită și mândră în care aș putea să spun că aproape jumătate dintre instructorii din Timișoara mi-au fost cursanți într-o anumită etapă a dezvoltării lor. Este tare plăcut să vezi că ai format niște oameni care nu doar că s-au ținut șase luni sau un an de dansuri, ci cumva sunt prezenți în această comunitate și, la rândul lor, învață alte generații. Până la urmă, e vorba și despre a lăsa ceva în urmă. Ocazional, sunt și într-o ipostază și mai fericită în care văd că oamenii își găsesc jumătatea la dansuri, se căsătoresc.

Vin și viitori miri la cursuri?

Vin. De multe ori, băieții au o ușoară problemă cu dansul, hai să recunoaștem. Fetele au ritmul în sânge un pic mai pronunțat. Dar și fetele și băieții vin din dorința de a se simți mai bine când dansează împreună, din dorința de a-și face curaj și de a avea o mai mare libertate să danseze, în special la nuntă. Iar noi ne ocupăm de treaba asta. Unii vin în regim separat, adică doar ei doi, alții vor să se integreze la cursuri, să facă schimb de experiențe.

Cum reacționează colegii din domeniul tehnic atunci când află că ești instructor de dans?

Cu mare surprindere și amuzament, dar să știți că e valabil și invers. Când cei de la dansuri află că sunt inginer, și ei sunt surprinși. Dar mai surprinși sunt cei de la inginerie de partea asta, mai ales că eu la lucru sunt ușor mai sobru. Foarte puțini colegi știu că sunt instructor, deși fac asta de zece ani. Deci, cam toată lumea e foarte uimită, în special pentru că nu mă laud cu asta. Dar, într-un final, pot să spun că toți apreciază și realizează că e un lucru util și sănătos să îmbini viața profesională cu un hobby care e din alt domeniu.

De ce aspecte ar trebui să țină cont un tânăr sau o tânără când își alege viitoarea meserie, profesie ori carieră?

Aici mă gândesc la trei lucruri. În primul rând, cred că tinerii ar trebui să fie atenți la ce sunt curioși. Apoi, ar trebui să țină cont și de ceea ce îi face să se simtă vii, ce le dă emoție, ce îi bucură, ce le place să facă. Desigur, cele două nu ar funcționa fără a ține cont și de o parte sustenabilă a unor activități, în sensul de a vedea un pic pe termen lung. Consider că un echilibru între aceste trei aspecte ar putea să le dea o direcție în a vedea spre ce domeniu să meargă. Cred că e bine să ai pasiuni sau activități care să îmbine și munca intelectuală, dar și partea fizică. Și cred, de asemenea, că e bine și să nu îți pui toate ouăle într-un singur coș.

Eu am crescut într-un sat din Munții Apuseni, acolo e o parte a copilăriei mele, în Sălciua de Jos, o zonă foarte frumoasă. Acolo, împreună cu bunicii mei, am avut multă activitate agricolă. Iar o vorbă a bunicului era: «mai bine să lucrezi 4 ani decât 40». Bunicul a fost miner și se referea la faptul că dacă poți să tragi tare câțiva ani, să studiezi, să înveți o meserie bine, ca ulterior să nu pară că muncești 40 de ani, e un lucru bun. Se dădea drept exemplu pe el, care nu a avut școală, și a trebuit să lucreze în mină, iar treaba asta m-a motivat să reușesc să acord pasiunilor un pic de timp și să nu mă grăbesc foarte tare.

Mi-a luat câțiva ani ca să pot stăpâni dansul, dar mi se pare că merită. În general, consider că orice pasiune ai avea, ar trebui să-i acorzi măcar 3-5 ani. Evident că dacă din prima îți creează repulsie și după o lună nu mai vrei să auzi, renunți. Dar, în principiu, dacă crezi că există acolo ceva care îți place, ar trebui să îi acorzi mai mult decât câteva luni, ca să depășești un pic barierele inconfortabilului, iar după o perioadă mai lungă să tragi o concluzie dacă ți se potrivește sau nu. Consider că și tinerii ar trebui să se gândească la asta când își aleg o carieră sau un hobby: să nu-și piardă răbdarea și perseverența, ci să învețe în continuare și să absoarbă cât de multe informații pot în acel domeniu. La un moment dat vor vedea că s-a meritat, chiar dacă la început nu îți dai seama de asta. Adevărul este că orice domeniu de expertiză în care ajungi să fii bun necesită mai mult de șase luni. Dacă oricine poate deveni bun la ceva în șase luni, înseamnă că piața este saturată. Și este greu să ieși la liman când piața este saturată. Însă, atunci când ceva durează mai mult, înseamnă că mulți au încercat, mulți și-au pierdut răbdarea, și e bine să fii tu acela care perseverează și reușește.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.