Sculptorul în lemn Constantin Manoli, din Râmnicu Vâlcea, s-a născut la Cernăuți în urmă cu aproape 88 de ani și a fost profesor de Limba şi literatura română la o școală din oraș. De sculptură în lemn s-a apucat în urmă cu șase decenii.

Povestiți-ne, vă rog, cum a început pasiunea pentru lemn și de unde vine numele Manoli.

Sunt meșterul Manoli și, după cum vedeți, nimic nu e întâmplător. Numele meu e legat de ceea ce fac. Ca în balada lui Vasile Alecsandri, e cu „i”, ca acest nume al meu de origine greacă. Se zice că Neagoe Basarab, când s-a apucat de Mănăstirea Argeșului, a adus o echipă de meșteri din Grecia, în frunte cu Manolis. Acest „s” s-a estompat pentru că nu-i specific României, zonei noastre, și de aceea în baladă apare fără „s”, adică Manoli. Lucian Blaga, după vreo 80 de ani de la apariția Baladei Mănăstirii Argeșului, nu știu ce i-a venit, a făcut-o intenționat, a făcut-o din greșeală și a schimbat „i” din baladă cu „e” și a scris drama Meșterul Manole. Aceasta e povestea numelui meu.

Ați încercat și alte forme de artă înainte de sculptură? Cum ați ajuns să rămâneți la lemn?

Fac arta lemnului, deci sculptură în lemn, în stil popular. Am la bază trei școli populare de artă. Doamna învățătoare mi-a prezis acest lucru: „băiete, tu ai să lucrezi în domeniul artei când vei fi mare, că te pricepi în zona asta”. Și nu ca să o ascult, dar am simțit nevoia să încerc. În timpul liceului am făcut acordeon, era la modă. Mi-am făcut „gustul” câțiva ani și în studenție, după aceea am înlocuit acordeonul cu chitara electrică și pianul acesta care se poartă ca o valiză. Am făcut două facultăți, institutul de trei ani din Craiova și, în acest timp, în primul an, am făcut desen, ca viitorii profesori, fie ei de română, cum am fost eu, filolog, fie de matematică – să-și completeze catedra cu obiecte sportive, artistice.

În anul următor, m-am întâlnit pe stradă cu profesoara mea de desen. Fiindcă mă remarcase în primul an, mi-a zis: „băiete, dacă-ți pare rău că nu mai vin la voi, că s-au înființat institute de trei ani pe acest profil, îți recomand să mergi la școala populară de artă și să continui. Tu ai stofă!”.

Și am ascultat-o, am făcut arte plastice. Când am intrat în învățământ, la Arad, directorul mi-a dat în primire partea artistică. Iar în prima vacanță de iarnă, la Timișoara, am făcut niște cursuri de regie-teatru. Repet: muzică, arte plastice și regie-teatru.

Și cu toate astea, ce fac eu acum nu e niciuna din cele trei, ci sculptură în lemn în stil popular. Am descoperit-o la București, mergând la Sala Dalles, unde se făceau expoziții, și la Muzeul Satului. Acolo am întâlnit un meșter pe care l-am îndrăgit, îl chema Nicolae Cernat. Și i-am cerut câteva explicații. Mi s-a părut extraordinar de simplu și de ușor. Am cumpărat de la el o lingură, ca să am ca model și, în vacanțele de studenție, m-am înscris la Universitatea București ca să pot preda și la liceu. Cu ocazia asta am putut să văd expoziții în București.

Și, până la urmă, m-am oprit la această pasiune pe care aproape sunt 60 de ani de când o practic. Un hobby ajuns în stadiul de „viciu” pentru că în fiecare zi simt nevoia să mă duc în atelier după ce vin de la alergare.

Ați fost profesor de limba română. Ce ați făcut după ce ați ieșit la pensie?

Da, am fost profesor de limba română și în ultimii 25 de ani, la Liceul Energetic din Râmnicu Vâlcea, am predat literatura română. Odată ieșit la pensie, n-am mai citit beletristică, ci m-am profilat pe o temă care e acum la modă, se cheamă dezvoltare personală.

 

Ce ați descoperit în cărțile de dezvoltare personală le care le-ați citit?

Ca să vă dați seama cam despre ce este vorba, am să vă dau un exemplu: „Cum să trăim 150 de ani”, de Mikhail Tombak. M-am îndrăgostit de această carte, o am în bibliotecă. Acest om nu e medic, e biochimist, dar el motivează într-un interviu de ce a scris această carte. Când era mic, mama lui, doctoriță de meserie, l-a îndopat la orice răceală, orice durere, cu multe medicamente. Și el a simțit povara acestui abuz din partea mamei pe pielea lui. Ajungând să facă biochimia, a simțit nevoia să se răzbune, ca un fel de refulare la suferințele pe care le-a îndurat din cauza cantității mari de medicamente pe care le-a luat. Așa se face că pledează pentru medicină preventivă, medicină fără medicamente și medicină holistică.

Cum a început povestea cu sculptura?

Pasiunea mea s-a concretizat odată cu sosirea la Râmnicu Vâlcea, prin căsătorie. În timpul primei facultăți mi-am cunoscut viitoarea soție. Era în primul an la biologie, eu eram în ultimul an la filologie. Ne-am cunoscut, ne-am plăcut, dar eu, fiind orfan de ambii părinți, fără lingură și furculiță, doar cu o valiză, averea mea, în care erau și cărți, și haine, n-am îndrăznit să o cer în căsătorie. Nici nu știam unde voi fi repartizat.

Am ajuns la Arad, iar câțiva ani n-am știut nimic de soția mea, dar a fost o întâmplare fericită, venită de sus. Șeful Grupei Sindicale a venit, în primăvara lui 1967, m-a rugat să iau biletul lui de tratament la Govora, pentru că dacă l-ar fi returnat nu mai primea anul următor. Am zis că nu mă doare nimic. Zice: „nu contează, sunt gratuite și drumul, și cazarea, și tratamentele”. Am luat acel bilet și după ce mi-am făcut tratamentele, când să iau autobuzul, în fața vitrinei unui magazin m-am reîntâlnit cu fosta mea prietenă și, în anul următor, am devenit vâlcean.

Cu această ocazie, având o casă, o curte și unde să fac mizerie, să lucrez, m-am apucat de ceea ce am învățat la București în timpul studenției. Și iată, sunt aproape 60 de ani și nu m-am despărțit în tot acest timp de pasiunea mea.

Am colindat toată țara cu expoziții, la invitația muzeelor din România: Timișoara, Oradea, Deva, Cluj, Sibiu, București, Galați. Am reprezentat România la Viena, Budapesta și la Bruxelles, când am intrat în Uniunea Europeană, și ultima mea ispravă este acest titlu dat de Ministerul Culturii, Tezaur Uman Viu. E ca o încununare a unei pasiuni de aproape 60 de ani.

Care vă este cea mai dragă piesă din toate cele pe care le-ați făcut?

Furcile de tors. Fiindcă sunt obiecte complexe, foarte variate.

Mai sunt căutate astăzi sau doar pentru decor?

Să știți că furcile au avut succes, pentru că în țară încă mai există oameni pasionați, care fac colecții. În urmă cu un an și jumătate a venit un piteștean, deci a făcut 60 de kilometri până la Vâlcea, și mi-a cumpărat șase furci. Și l-am întrebat: cu ale mele, câte ai acasă? 15, mi-a răspuns.

Cât costă o furcă?

S-a mai scumpit, de-a lungul timpului. Am început cu un preț între 300 și 500 de lei.

O întâmplare nostimă. Eu, când am văzut că individul era inginer, a început să ia furcile mele de pe panou și să le pună în brațele soției, una, două, trei, patru, m-am speriat. Zic: „doamnă, opriți-l!” Zice: „nu pot, pentru că banii sunt la dânsul”. Și, ca să îl mai temperez, mi-am propus să-i cer un preț mai mare. Și când a terminat cu șase modele dintre cele mai frumoase, i-am spus că face 700 de lei bucata. N-a comentat și mi-a dat banii. Deci atât era de pasionat omul. Ce era să mai spun? Acela a fost ultimul argument prin care am vrut să-l descurajez, deși el a acceptat prețul.

De fapt, ele cu 500 nu sunt plătite, pentru că lucrez opt-zece zile la o furcă. Numai bățul, fiind cu opt laturi, un octogon sculptat, îmi ia vreo trei zile.O aripă, alte trei zile, cealaltă aripă alte trei zile, deci cam opt-zece zile, în funcție de complexitatea lucrării.

Dar, de fapt, mie îmi place să lucrez și obiecte de cult: adică pecetare, mini-troițe, crucifixe, linguri, blidare, farfurii.

Totul e pasiune. Nu pot să zic că n-am ce mânca acasă. Am o pensie de care sunt foarte mulțumit, dar plăcerea socializării cu vizitatorii, cu publicul, cu colegii de „suferință”, îmi face plăcere, la cei 88 de ani pe care i-am.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.