Bogdan Alic a fost implicat luna trecută în organizarea Campionatului European de Karate Gojuryu, în premieră la Timișoara. De asemenea, în weekend a organizat stagiul național de autoapărare la Giroc.

Cum ați ales o carieră sportivă și ce ați studiat?

Am practicat arte marțiale din 1989 în cluburi sportive apărute atunci, după Revoluție, prima dată. Inițial la Deva, apoi am urmat Universitatea de Vest din Timișoara și am activat într-un club din Timișoara. Am rămas cu pasiunea aceasta. Acum sunt doar președinte de club, antrenor la clubul sportiv și oficial în Federația Română de Karate și încă în două federații de resort, tot de sporturi de luptă de contact.

Cum ați optat pentru karate?

Toată lumea alegea karate în vremea aceea, pentru că erau foarte puține cluburi sportive. Existau niște filme la începutul anilor 90, cum ar fi Sport Sângeros, Karate Kid, Sora 13 și toți le vedeam la cinematografele vechi și doream să devenim ca actorii din filmele respective. Sigur că în momentul în care am ajuns într-un club sportiv, mi-am dat seama destul de repede că lucrurile nu stau chiar așa și că arta marțială nu are legătură cu violența. Nu ești niciodată tu inițiatorul atacului. Dar asta după vreun an, un an și jumătate de practică de trei ori pe săptămână, câte două ore.

Așa erau atunci antrenamentele. Apoi am venit la Timișoara, am privit un pic mai serios lucrurile. Din 1996, am avut șansa să-l am sensei pe unul dintre cei mai mari practicanți de arte marțiale, după părerea mea, din România, care acum nu mai este printre noi, Dan Olaru, și așa am rămas în breaslă. Nu este meseria mea, nu fac doar asta, dar mi se pare că trebuie să ofer comunității marțiale și comunității din care fac parte tot ceea ce am primit eu. Pe mine artele marțiale m-au făcut un om mai bun, m-au făcut să-mi dau seama ce oportunități pot să am, m-au făcut să privesc lucrurile cu mai mult calm și, cel mai important lucru, m-au disciplinat și nu m-au lăsat să acționez la primul impuls.

De foarte mulți ani, cred că de 20 de ani, în momentul în care mă enervez, ca fiecare om, mă așez, nu reacționez la primul impuls, beau două pahare de apă, după care văd dacă mai rămân în acea stare sau nu. Exercițiul ăsta l-am învățat din antrenamentul de arte marțiale, de niciunde de altundeva.

De-a lungul timpului, ați fost pus în situația să vă apărați ori să interveniți pentru cineva?

Da, din păcate am fost. Când eram foarte tânăr și foarte puternic fizic, am fost și inițiatorul unor conflicte, pe care mai târziu am ajuns să le regret, și am fost și pus în situația să apăr oameni care îmi erau apropiați, dar și oameni pe care nu i-am cunoscut la momentul acela. Discuția despre reacție în stradă este mult mai amplă. În momentul în care te antrenezi într-o sală, dotată pentru antrenament, ești relaxat, ai haine curate, știi exact ora la care te antrenezi, ai un obicei, ai niște repere ale locului unde te antrenezi.

În momentul în care conflictul se întâmplă în stradă, aceste repere nu le mai ai. Nu mai ești atât de sigur pe tine și trebuie să acționezi foarte, foarte repede și să nu intri într-un conflict fizic, pe care să-l escaladezi din neștiință. Problema în stradă trebuie rezolvată în câteva secunde. Cea mai bună variantă este să pleci. Dacă nu poți să pleci, trebuie să o rezolvi foarte repede. În sensul să te protejezi pe tine sau o terță persoană, fără să faci foarte mare rău celui care te atacă.

Spuneați că mai faceți ceva pe lângă pasiune de antrenor. Ce anume?

Sunt într-o profesie liberală, practician în insolvență, muncesc ca orice om din România și după-masă fac antrenamente de arte marțiale. Am un club afiliat la trei federații și cinci zile din șapte sunt în comunitatea artelor marțiale.

Care sunt provocările celor două profesii?

Pentru partea profesională, provocarea este că pot să ajut societățile comerciale să se redreseze și să reușească să-și ducă la bun sfârșit un plan de afaceri sau un plan de reorganizare și să se reinsereze în circuitul economic normal. După ce societatea intră în insolvență, în administrare judiciară, ea are o umbrelă a procedurii insolvenței și are un răgaz să-și plătească toate datoriile istorice. Și pentru sport sau pentru artă marțială, provocarea este zilnică, pentru că până la urmă cel mai important lucru este ca lumea să facă mișcare. Așa cum am zis de multe ori, mișcarea fizică nu este un moft.

Mișcarea fizică ar trebui să se întâmple în toate domeniile, inclusiv în școli, pe terenurile municipalității, să putem să ne mișcăm ca să putem să avem o viață sănătoasă. Arta marțială aduce în plus, după ce ai grijă de corpul tău și ți-l formezi fizic și este foarte puternic, apare imediat partea mentală, care este la fel de importantă în sensul că te învață să te concentrezi foarte puternic pe distanță foarte scurtă de timp. Mi se pare că este important pentru societatea românească în care trăim, ca lumea să mai facă ceva și pentru ea. Eu artele marțiale le fac pentru mine și pentru cei care vor să învețe.

Nu neapărat să aștept un rezultat competițional sau să îmi pun în obiectiv că săptămâna viitoare sau peste șase ani trebuie să scot trei campioni europeni. Le-am avut, dar odată cu timpul și cu practica aceasta continuă mi-am dat seama că cel mai important este să fiu prezent. Cel mai important lucru este să fiu prezent și să dau mai departe din experiența mea, pe care am primit-o de la alții mult mai experimentați ca mine și până la urmă predarea artei marțiale se face de la suflet la suflet.

Până la urmă este important cu ce rămâne cel care a trecut printr-un dojo de arte marțiale, adică o sală de antrenament, cum este popular, cu ce rămâne mai departe și cum se pregătește pentru viață. Sunt sportivi care nu fac performanță neapărat, care intră într-un dojo de arte marțiale și stau cinci ani, sunt sportivi care stau doi ani, sunt sportivi care intră într-un dojo de arte marțiale și rămân acolo, nu mai pleacă niciodată. Sigur că ai niște probleme, ai altă frecvență, dar este important cu ce rămâi de acolo și cum poți să folosești mai departe pentru viața de zi cu zi pentru că arta marțială într-adevăr te pregătește pentru viață.

Apropo de rezultate, care sunt cele mai bune pe care le-ați avut ca sportiv și apoi cu elevii?

Ca sportiv, în anii 1990-1996 am fost campion național, am câștigat Cupa României atât pe echipe cât și individual. Elevii sunt campioni europeni, campioni mondiali. Am avut rezultate bune de-a lungul timpului, dar ce ar trebui să știe cei care susțin sportivii care ajung să facă performanță este că un campion național este o singură dată într-un an, iar un lot al României are maximum 30 de sportivi pe sporturi individuale sau 35 de sportivi. Și important este să practice. Ca să ieși campion național sau campion european sau campion mondial, ai nevoie de mai mulți factori care să se alinieze pentru ca tu să ajungi la nivelul de mare performanță.

Importantă este practica zilnică. Indiferent dacă ajungi să fii campion mondial sau campion european, trebuie să practici zilnic.

Unde vă antrenați?

Am o sală de antrenament în Dumbrăvița și urmează anul viitor să deschid un centru de antrenament un pic mai mare în Timișoara.

Ați participat la organizarea, în perioada 12-14 septembrie, a Campionatului European de Karate Gojuryu la Timișoara. Cum se diferențiază acest stil de arte marțiale?

Toate stilurile de arte marțiale se diferențiază prin niște particularități minore. Dar există în Federația Română de Karate mai multe stiluri și toți sportivii aceluiași stil sunt membri ai Federației Române de Karate prin cluburile lor și Federația Română de Karate este recunoscută de Agenția Națională pentru Sport în sensul că primește buget, participă la campionate mondiale, campionate europene, cantonamente de pregătire cu loturile naționale de Under 21, juniori și seniori.

Federația s-a înscris în urmă cu doi ani să organizeze Campionatul European de Karate Gojuryu în Timișoara. A fost dorința unui titan al karateului românesc, care anul trecut ne-a părăsit și l-am făcut în memoria lui. Este vorba despre Cristian Bogza și a făcut niște lucruri extraordinar de bune pentru dezvoltarea karateului la nivel național și la nivel internațional pentru România. A fost un campionat drăguț, au participat 1.800 de sportivi, copii, cadeți, juniori, seniori, master și Under 21 din 15 țări participante. Inedit este că am avut Sala Constantin Jude plină și de oameni, și de părinți, și de susținători, și de copii.

S-au descărcat diferite stări de bucurie, de tristețe, eșec. Sunt frumoase campionatele acestea. În deschiderea oficială, Corul Avocaților a cântat integral Imnul României. Prima dată trebuie să-ți cunoști imnul țării tale, pentru că este foarte emoționant când ajungi să fii sau sportiv sau antrenor cu un sportiv și să iei titlul de campion european sau campion mondial și să-ți cânte imnul. Când îți cântă prima dată imnul, simți o stare unică, stare cu care dacă mai iei niște titluri mondiale sau europene te obișnuiești, dar prima dată are un impact fantastic emoțional asupra oricui, până la urmă, care este implicat direct în performanța sportivă.

Cum ați convinge un părinte să-și lase copilul la karate?

Cel mai simplu mod de a convinge părintele este să îl convingi să facă el. Pentru că, sigur că, în ziua de azi, în societatea în care noi trăim, abordarea părintelui pentru a trimite copilul la sport, la sport de masă, de sport de performanță vorbim de la 17 ani în sus, trebuie să se schimbe. Marea majoritate a adulților trimit copilul la sport ca să facă mișcare. Trimiți copilul la sport ca să-i dai o rutină sănătoasă, să îi îmbunătățești postura și să îl obișnuiești cu munca extrașcolară. Pentru că există viață și după școală și nu trebuie să-ți pui viața pe pauză atâta timp cât ai un examen de capacitate sau de Bacalaureat.

Cel mai important este ca părintele să înțeleagă că dacă propriului lui copil face mișcare, sport de masă, este mai vesel, se eliberează psihic, e mult mai sănătos, are mai multă încredere în el, indiferent ce sport practică. Sigur că fiecare trage spre sportul lui. Arta marțială îi dă o anumită siguranță și o anumită încredere în sine pe care o găsește și în alte sporturi, probabil prin alte metode. Dar cel mai important lucru este ca părintele să fie convins că ceea ce se întâmplă e pentru binele copilului lui.

Înainte să-și dea copilul la un club sportiv, ar trebui să se intereseze, să vadă dacă acel club sportiv are toate documentele în ordine, este recunoscut de o federație de resort, are certificat de identitate sportivă și atunci nemulțumirea părintelui nu va mai fi. Părinții nu se informează, își dau copilul la sport cât merge doamna la coafor, că e aproape, fără să întrebe ce disciplină face clubul, unde este afiliat. Și atunci apar fel și fel de nemulțumiri și, mă rog, sunt și necazuri. Important este să știm, fiecare părinte, unde ne trimitem copilul și să fie în cât mai mare siguranță.

Ce ar trebui să aibă în vedere un tânăr când își alege viitoarea meserie?

În primul rând să-i placă și să-și facă meseria cu plăcere. Dacă ai 17, 19 sau 20 de ani, poți să alegi. Și în momentul în care te duci la job cu groază, poți să schimbi. Pentru că atâta timp cât nu-ți place ceea ce faci, se va transforma într-o obligație pe care poți să o ai față de tine, față de familia ta, față de copiii tăi, față de șeful tău, dar va acumula foarte multe frustrări interioare pe care nu și le mai poate gestiona după cinci, șapte ani.

Ce proiecte mai urmează pentru dumneavoastră anul acesta?

Am organizat stagiul național de autoapărare la Giroc, cu amabilitatea autorităților locale din comună, în perioada 10-12 octombrie. Și mai avem participarea pe o divizie de para-karate, sportivi cu dizabilități, la Cairo, la Campionatul Mondial de Karate WKF, la finalul lunii noiembrie. Și încă o cupă, în 3 decembrie, unde participăm tot pentru România, nu pentru club, în Italia, la Lido di Jesolo.

Aveți la club copii cu probleme care fac karate?

Da, am câțiva copii cu probleme. Eu sunt și secretarul general al Comisiei de Paracarate la nivel de federație și avem niște antrenori în țară care lucrează cu sportivi cu dizabilități și avem fel și fel de evenimente cu ei. Încercăm să îi integrăm în societate, dar de multe ori, după ce lucrăm cu ei, lecțiile de viață ni le dau ei, nu noi. E frumos să lucrezi cu ei fără să îi privești cum ar fi cu dizabilități. Noi, când îi antrenăm și când lucrăm cu ei, îi considerăm atleți normali. Avem un parteneriat cu cineva din Belgrad care face karate cu sportivi cu dizabilități, și la nivel de Europa deja se practică. Există probă la World Karate Federation pentru sportivi cu dizabilități. Avem sportivi cu sindrom Down, sportivi în cărucior și sportivi nevăzători.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.