Adriana Tudor activează de peste 20 de ani în domeniul protecției animalelor și se implică activ în îngrijirea și adopția câinilor fără stăpân.

Cum ai ajuns să-ți transformi pasiunea de a ajuta cânii fără stăpân într-o profesie?

Am făcut liceul și Facultatea de Chimie Industrială, am lucrat în domeniu, la Azur, până când s-au întâmplat niște accidente și am renunțat. Cu mult timp în urmă, a explodat un reactor la Azur. Am renunțat la acel loc de muncă, a venit Revoluția și am început să lucrez la Televiziunea Liberă Timișoara. În același timp, am încercat să fac dispecerat de taxi, un pionierat, unde au fost oameni cu care am lucrat foarte, foarte bine. Am făcut lucruri foarte frumoase. Cred că dintotdeauna am o pasiune pentru animale. Întotdeauna am avut animale în casă, în curte.

Ideea de a avea o asociație când a apărut?

Ideea a apărut prin 2002-2003, când am încercat să vedem ce se poate face cu bani puțini sau fără bani pentru câinii fără stăpân. Privind în urmă, mi se pare că era mai echilibrată situația pe vremea aceea decât acum. Neavând alte informații, la țară oamenii dădeau câinii din mână în mână sau nu-i lăsau să fete. Mai era acel ciudat control al populației canine cu înecatul puilor la fătare. Nu sunt de acord deloc cu această practică, dar exista un echilibru într-un fel sau altul.

Pe urmă, cum au început să apară mediile de informare, au început și ideile peste tot. Au început și problemele. Pe lângă faptul că protecția animalelor este o Cenușăreasă chiar și acum, atunci era ceva de genul: «ce ne interesează pe noi câinii și pisicile, hai să fim serioși, sunt probleme mai mari». Da, erau probleme mai mari, cu orfelinatele, cu bătrânii. În continuare sunt probleme, dar eu sunt de părere că fiecare se axează pe o nișă și încearcă să facă ceva în acel sens. Am înființat Asociaţia pentru Protecţia Animalelor Ecovet împreună cu alte două prietene. Ni s-a părut necesar să ajutăm animalele, n-a fost greu începutul, mai greu e parcursul.

Care au fost cele mai mari provocări de-a lungul timpului?

Inundațiile din anul 2005 au fost o provocare foarte mare. Am reușit să încropim o echipă pentru protecția animalelor de trei-patru oameni și am mers alături de angajați ai Prefecturii Timiș de atunci să vedem situația din teren. Am făcut un dispecerat rapid în sediul Prefecturii și i-am dat drumul. Dar a fost o provocare foarte mare pentru că nimeni până atunci nu se lovise de așa ceva. Am ajuns cu aproximativ 20 de studenți de la Facultatea de Medicină Veterinară într-o zonă în care apa era la trei-patru metri adâncime. Am scos turmele de oi și vaci din apă cu drezina, după care am luat-o din casă în casă. Am adunat toate animalele pe care le-am găsit cu studenții și soldații. A fost o lună plină de provocări.

O altă provocare mare a fost incendiul din Danyflor. Lucram pe vremea aceea la o corporație în centrul Timișoarei și când am aflat despre incendiu am ajuns aproape odată cu pompierii. Și tot așa, ne-am strâns mai mulți oameni să încercăm să salvăm ce se mai putea salva și de acolo. Am reușit să înghesuim aproape 70 de câini în cele trei birouri din Danyflor fără să se întâmple nimic între ei. Erau și ei, ca și noi, speriați. După care încet, încet s-a revenit la normal. Din fericire, pe vremea aceea aveam prieteni care locuiau în străinătate.

Erau conexiuni făcute în Austria, Germania, Anglia și cu prietenii din afara țării am început să schimbăm un pic lucrurile, chiar și mentalitatea adăpostului public Danyflor. Se făcuseră deja țarcurile noi. Englezii ne-au oferit sprijin financiar și materiale pentru dezinfecție, dezinsecție, au trimis TIR-uri cu mâncare, boxe pentru căței. Am rămas administrator opt ani la Danyflor pentru că am considerat că din interior e mai ușor să ajuți decât de afară. Este o experiență mai mult decât provocatoare.

Asociația ta are un adăpost?

Am avut un adăpost, nu-l mai avem. Eu am un principiu: că adăpostul nu e soluția. Avem câteva familii provizorii sau „fostere”, în care sunt câte 10-15 câini – este cantitatea optimă ca să poți să și lucrezi cu ei, să-i socializezi, să aibă șanse mult mai mari să ajungă în adopție. În al doilea rând, Danyflor este o aglomerare foarte mare în care foarte puțină lume intră și atunci este mult mai OK să încerci să îi ajuți pe ei decât să provoci o altă zonă de cheltuieli. În paralel, am reușit să alcătuim o echipă cu care facem sterilizările pe ambulanțe, în clinicile mobile și eu zic că asta este soluția: recensămintele și sterilizările.

Recent ai dus câțiva câini în Germania.

Da, 25 de câini au plecat la familii sau în asociații. Am fost în mai multe orașe din Germania, lucrăm cu șase asociații de acolo. Felul în care colaborăm este diferit decât acea poveste cu «vindem câini în Germania». Nu vindem câini în Germania, ei ne ajută cu facturile pe care le avem noi în România de mâncare, din zona veterinară, ne ajută în paralel cu sponsorizările pentru campaniile de sterilizare. În momentul de față avem prieteni cu asociații în Austria, în Germania, în Olanda.

În ultimul timp, marea majoritatea a cățeilor pleacă din Danyflor pentru că în continuare consider că este zona unde trebuie să ne axăm cel mai mult pe ajutor. Și, spre fericirea mea, primăriile din județ au început să miște cât de cât, împinse de la spate, dar încep să-și dea seama că de fapt este problema lor. A fost greșeala noastră că de 25 de ani le-am luat de pe cap o problemă, cea a câinilor fără stăpân. Au considerat că nu este problema lor, dar este și trebuie încet, încet să bugeteze sume pentru protecția animalelor și să încerce să-și rezolve problema din localitate.

În ultimii cinci, șase ani, situația este mult mai bună chiar și în comunele periurbane. Nu prea mai sunt câini pe străzi. Sunt câteva asociații care se chinuie cu sterilizatul, deci chiar se fac campanii multe și să sterilizează foarte mulți câini în județul Timiș. Sperăm să ajungem totuși la o normalitate. Românul încă n-a învățat ce înseamnă adopția.

Vor mai fi târguri de adopții canine anul acesta?

Imediat ce se mai încălzește vremea, vom mai ajuta Primăria Timișoara și adăpostul Danyflor să facă târguri de adopții.

De ce ar trebui un timișorean să ia acasă un cățel al nimănui?

Nu trebuie să-l ia dacă nu simte că vrea un suflet lângă el. Nu, chiar nu trebuie să-l ia. Eu mă adresez celor care nu iubesc câinii. Cei care iubesc câinii știu ce au de făcut. Cei care nu iubesc câinii sau nu i-au iubit se lovesc de anumite situații în care au un copil care își dorește un animal pentru că merge la școală sau a crescut într-o zonă cu stres în familie. Animalul îl echilibrează dacă știi cum să interacționezi cu el. La fel, copilul poate să aibă anumite probleme, iar animalul poate să-l ajute.

Sunt oameni mai în vârstă sau chiar și în floarea vârstei, care sunt tineri, se duc acasă, deschid o ușă într-un apartament gol fără suflet. Dacă te așteaptă cineva acasă? Deja e altceva, toată oboseala din timpul zilei de la serviciu se duce când ai un animal acolo care face o prostioară. De asta ar trebui să ai un companion în casă și să consideri că este membru al familiei tale.

Pentru cei care cred că nu-și permit, cât costă lunar îngrijirea unui câine? Mâncare, produse de îngrijire, medic veterinar.

Nu poți să spui clar cât costă, pentru că diferă de la rasă la rasă, de la câine la câine. Ideea este că oricine își poate permite un câine. În momentul în care este un om pe stradă care cerșește și are cățelul lângă el, iar cățelul se simte bine și îl iubește, putem spune că și-l permite. Atunci nu pot să spun eu că nu-mi permit un cățel sau o pisică. Nu se pune problema așa, ci că noi nu avem mentalitatea de a avea un animal lângă noi și nu avem educația creată vizavi de ce ar trebui să facem dacă avem un animal.

Am avut o perioadă în care făceam cursuri în școli, pe diferite nivele cu grădiniță, curs primar, curs gimnazial și liceu și copiii erau foarte, foarte receptivi. Ideea care ne-a permis să facem cursurile a fost pentru că am încercat să educ părinții prin copii. Ce trebuie să faci pentru un cățel? Trebuie să fie vaccinat, să aibă un carnet de sănătate, trebuie să meargă periodic la medicul veterinar. Costurile nu sunt foarte mari, nu sunt nici foarte mici. Sunt și programe sociale în tot felul de cabinete și cel puțin 25 de asociații în județul Timiș la care se poate apela. Dar când dorești cu adevărat un animal acasă și dacă chiar îți dorești să nu fii singur e foarte ușor, sunt câțiva pași pe care trebuie să-i urmezi.

După ce îl iei, primul drum ar trebui să fie la medicul veterinar, iar acesta te îndrumă mai departe. Și după aceea: apă, mâncare, plimbare. Mâncarea este de diferite feluri, și scumpă, și ieftină, și mai echilibrată, și mai proastă. Mai sunt și cei care hrănesc animalele și cu mâncarea umană.

Recomandarea se face în funcție de animalul pe care îl ai acasă și, până la urmă, poate că nu e chiar atât de important ce îi dai să mănânce. Important e să-l ai lângă tine, să-i dai să mănânce, să-l scoți la o plimbare sau să-l ții în curte într-o zonă care să fie sigură pentru el. Apoi, îți dă el mai departe și recompensele sunt foarte mari. E suficient să stai să te uiți la comportamentul lui și ai foarte multe de învățat.

Acum că există și poliția animalelor, în ce măsură vă ajută?

E super discutabilă treaba cu poliția animalelor, n-am nicio treabă cu oamenii aceia, sunt bine intenționați în general, dar a fost creat un organism fără să aibă o bază. Deci, ei nu au o infrastructură, nu există adăposturile specializate pentru animalele confiscate, pe care în mod normal Consiliul Județean din fiecare județ ar fi trebuit să le creeze și să le gestioneze. Nu există și cred că nici nu vor exista câțiva ani de acum înainte. Ei pot să dea amenzi, pot să încerce să rezolve anumite situații, dar la nivelul de confiscare mergem tot acolo încât ne rugăm de X și de Y să ne ajute să preia animalul. Nu e absolut deloc normal.

Din fericire, avem o lege fantastic de bună, chiar mai bună decât multe țări din vest și destul de explicită. Din păcate, legea nu se aplică. În tot județul Timiș există două adăposturi, Danyflor și cel de la Lugoj, nu e normal, județul este foarte mare.

Cum se poate implica o persoană care iubește animalele?

Sunt diferite forumuri în care sunt asociațiile sau poate căuta pe internet – acum informația este foarte ușor de găsit. Sunt foarte multe asociații în județul Timiș. De obicei nu fac recomandări; fiecare poate să caute să-și găsească zona care i se pare cea mai confortabilă sau unde crede că este cel mai de încredere să doneze. Nu întotdeauna banul este cel care e așteptat în asociații. Oamenii care au o asociație, care au adăposturi, care țin căței în diferite locuri, mai au nevoie și de o pauză.

Și atunci poate se găsesc voluntari care să zică: «sâmbătă și duminică venim noi să facem curat la căței». Eu țin câinii pe care îi am în cinci localități din județ în familii care au probleme sociale și așa încercăm să-i ajutăm și pe ei, și ne ajutăm și pe noi. Sunt 15 câini în țarcuri construite de asociația pe care o conduc. Și încercăm încet-încet să găsim persoane care să-i adopte.

Dar în mare parte, în ultimul timp, încerc să promovez cât mai mult animalele din Danyflor. Adăpostul este plin, în momentul de față, de câini de talie mijlocie și de talie mare, la care nu se uită nimeni indiferent de cât sunt de socializați, indiferent de faptul că s-a lucrat sau nu s-a lucrat cu ei sau că se poate lucra cu el. Nimeni nu-și dorește un câine adult, ca să nu mai vorbesc de cei care au 7-8-10-12 ani. E nevoie doar de bunăvoință ca să poți să te introduci în sistem.

Chiar dacă nu vrei să vii să faci curat sau să ajuți cu altceva, poți contribui la promovare. Poți să vii în adăpost să-ți alegi doi sau trei căței la care să te gândești că în două-trei luni reușești să-i scoți de acolo, să le găsești o familie. Cercurile noastre deja sunt închise în atâția ani, prieteni, cunoștințe, familie, i-am umplut de căței. Dar alți oameni au niște cercuri deschise de cunoștință. Internetul este nelimitat, iar în funcție de cum ești în stare să promovezi așa reușești să-i dai o șansă cățelului. Există variante.

De ce anume trebuie să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

Sunt de părere că un tânăr trebuie să știe exact ce își dorește. Și aici sunt adulții din spate, școala și părinții. Nu e OK să pornești pe un drum care ți-a fost impus dacă nu-ți dorești, dacă nu consideri că ai pasiune și, în anumite meserii, ar trebui să ai chiar și vocație ca să poți să faci treaba respectivă. Mai bine renunță, caută altceva. Chiar dacă e mai greu să ajungi la pasiunea ta luptă pentru ea. Și eu am pornit din alte zone și m-am întors înspre ceea ce mi-am dorit. Dar trebuie să lupți, trebuie să te gândești că n-o să-ți fie tot timpul ușor, o treabă care pentru tineretul din ziua de astăzi este foarte greu de imaginat.

Îmi pare rău să spun, dar au cam fost crescuți sub clopote de sticlă. Și nu sunt în stare, au un handicap social foarte mare, nu sunt în stare să înțeleagă anumite lucruri. Dar dacă copilul a crescut echilibrat și are tot ce-i trebuie, va ști singur ce-și dorește de la viață. În protecția animalelor îți trebuie o super anduranță. Îți trebuie stomac de-adevăratelea și trebuie să știi din start ce se poate și ce nu se poate. Trebuie să știi să cauți, să cunoști o legislație, să știi la ce să te aștepți de la autoritățile locale, să nu pornești cu așteptări pentru că vei avea dezamăgiri. Și să ai o echipă frumoasă în jurul tău pentru că singur n-ai să poți să faci niciodată nimic.

foto: arhiva personală

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.