Articolul de mai jos a apărut în Almanahul Agenda 2025. Dacă v-a plăcut, puteți citi materiale asemănătoare în Almanahul Agenda 2026, pe care îl găsiți la tutungeriile Tabac Xpress, dar și la sediul redacției noastre. Puteți accesa lista punctelor de difuzare AICI.

Nu mulţi sunt cei care ştiu însă că Joseph – sau József – Pulitzer s-a născut în 1847 nu departe de Timişoara, la Makó, în Ungaria, într-o familie înstărită de evrei maghiari. După ce tatăl său, un negustor şi om de afaceri respectat, s-a retras la Budapesta, micul Pulitzer a avut ocazia să crească într-un oraş în care ştiinţa şi cultura erau preţuite, fiind asistat de profesori particulari.

Agitat încă de la 17 ani, tânărul înalt de 1,88 m a decis să devină soldat şi a încercat pe rând să se înroleze în armata austriacă, în Legiunea Străină şi în armata britanică pentru serviciul în India, după cum este relatat în biografia sa, pe pulitzer.org. A fost respins din cauza vederii slabe şi a sănătăţii şubrede, care aveau să-i cauzeze probleme pe parcursul întregii vieţi. Totuşi, la Hamburg, în Germania, a reuşit să semneze un contract pentru a lupta în Războiul Civil din Statele Unite ale Americii.

Ajuns la Boston cu vaporul, deşi vorbea fluent în germană şi franceză, nu ştia o boabă de engleză. A învăţat-o după război, întrucât regimentul său era format în mare parte din imigranţi nemţi. Mai târziu, a ajuns la St. Louis, unde a avut diverse slujbe, de la cărăuş, la chelner. Se spune că nu reuşea să stea prea mult într-un loc deoarece era prea fragil pentru munci grele, şi prea mândru pentru a accepta indicaţii. Timpul liber şi-l petrecea la Biblioteca Mercantile din St. Louis, unde studia engleza şi dreptul.

Într-o zi, în sala de şah a bibliotecii, observând partida a doi jucători, a criticat cu mare precizie o mutare, iar aceştia, impresionaţi, au stat de poveşti cu el. Cei doi erau editori la principalului ziar în limba germană din SUA, Westliche Post, făcându-i o ofertă de muncă.

În clădirea redacţiei, Pulitzer s-a întâlnit cu avocaţii William Patrick şi Charles Phillip Johnson şi cu chirurgul Joseph Nash McDowell. Patrick şi Johnson îl numeau un „Shakespeare” al jurnalismului din cauza felului său de-a fi. Ei l-au ajutat să obţină un loc de muncă la Atlantic and Pacific Railroad, unde a contribuit la planificarea construirii unei noi linii de cale ferată. După ce a terminat acest proiect, avocaţii i-au oferit un birou şi i-au permis să studieze dreptul în biblioteca lor pentru a se pregăti pentru barou.

Pulitzer avea un talent nativ pentru reportaje. Lucra 16 ore pe zi – de la 10 dimineaţa până la 2 dimineaţa. Era poreclit „Joey Neamţu’” sau „Joey Evreu’”. S-a alăturat Societăţii Filosofice şi frecventa o librărie germană unde se adunau mulţi intelectuali. Printre noii săi prieteni se numărau Joseph Keppler şi Thomas Davidson.

Pulitzer s-a alăturat apoi Partidului Republican condus de Schurz. Pe 14 decembrie 1869, Pulitzer a participat la o întâlnire a republicanilor, unde liderii partidului aveau nevoie de un candidat pentru a ocupa un loc vacant în legislatura de stat. L-au numit unanim pe Pulitzer, uitând că avea doar 22 de ani, mai puţin cu trei ani decât se cerea.

Cu toate acestea, principalul său adversar democrat era posibil ineligibil deoarece servise în armata Confederată. Pulitzer avea energie şi entuziasm, sinceritatea sa convingându-i pe alegători să îl voteze. A câştigat cu 209 la 147. Vârsta lui nu a fost discutată şi a fost învestit ca reprezentant al statului Missouri în 1870. După ce s-a mutat în Jefferson City, Pulitzer a avansat şi la Westliche Post. În cele din urmă, a devenit redactor-şef şi a obţinut acţiuni la ziar. Câţiva ani mai târziu, dezamăgit de corupţia din rândurile Partidului Republican s-a rupt de acesta şi s-a întors în St. Louis pentru a practica dreptul.

În 1878 a profitat de oportunitatea întrezărită la orizont, cumpărând ziarul The St. Louis Dispatch, pe care l-a reunit cu St. Louis Post, pentru a crea propria publicaţie, The St. Louis Post and Dispatch – sau, pe scurt Post-Dispatch.

James Wyman Barrett, ultimul editor de la The New York World, notează în biografia sa „Joseph Pulitzer şi Lumea lui” cum Pulitzer, preluând conducerea Post-Dispatch, „lucra la biroul său de dimineaţa până seara târziu, interesându-se de fiecare detaliu al ziarului.”

Aici, Pulitzer a publicat articole investigative şi editoriale, atacând corupţia guvernamentală şi evazioniştii fiscali. Acest apel populist a fost eficient, tirajul a crescut şi ziarul a prosperat. El însuşi ar fi mulţumit să ştie că cele mai multe Premii Pulitzer pentru jurnalism au fost acordate pentru expunerea corupţiei decât pentru orice alt subiect.

Pulitzer a plătit însă un preţ pentru munca sa extrem de riguroasă la ziar. Sănătatea i-a fost afectată şi, cu vederea slăbită, el şi soţia sa, Kate Davis, au plecat în 1883 spre New York pentru a călători mai departe cu vaporul într-o vacanţă europeană recomandată de doctor. Încăpăţânat, în loc să se îmbarce pe vapor, Pulitzer a negociat achiziţia ziarului The New York World, care se afla în dificultăţi financiare.

A pus deoparte problemele sale grave de sănătate şi s-a adâncit în conducerea ziarului, aducând ceea ce Barrett descrie ca o „revoluţie a unui singur om” în politica editorială, conţinutul şi formatul The World. A folosit unele dintre aceleaşi tehnici care au format tirajul Post-Dispatch. A luptat împotriva corupţiei publice şi private, a utilizat extensiv ilustraţiile şi organiza evenimente de promovare. Într-una dintre cele mai de succes campanii, The World a strâns donaţii publice pentru construirea unui soclu la intrarea în portul New York astfel încât Statuia Libertăţii, care era blocată în Franţa aşteptând expedierea, să poată fi amplasată pe el.

Formula lui Pulitzer a funcţionat atât de bine încât în următorii zece ani, tirajul The World a devenit cel mai mare din ţară. În mod neaşteptat, Pulitzer însuşi a devenit victimă a bătăliei pentru popularitate, atunci când Charles Anderson Dana, editorul The Sun, frustrat de succesul adversarului său, a lansat atacuri personale asupra lui Pulitzer, numindu-l „evreul care şi-a negat provenienţa şi religia.” Campania necruţătoare a fost menită să îndepărteze comunitatea evreiască din New York de The World.

Sănătatea lui Pulitzer a fost afectată şi mai mult în timpul acestei perioade şi în 1890, la vârsta de 43 de ani, s-a retras din funcţia de editor al The World şi nu a mai revenit niciodată în redacţie. Aproape orb şi foarte sensibil la zgomote, Pulitzer a plecat în străinătate, căutând frenetic tratamente. Nu a reuşit să le găsească, iar următoarele două decenii ale vieţii şi le-a petrecut în mare parte în „buncăre” izolate fonic, aşa cum le numea el, adică la bordul yahtului său, Liberty, în „Turnul Liniştii” de la casa sa de vacanţă din Bar Harbor, Maine, şi la conacul său din New York.

În perioada 1896-1898, Pulitzer a fost atras într-o bătălie acerbă pentru tiraj cu Journal, al lui William Randolph Hearst, publicaţie în care nu existau restricţii evidente privind ştirile senzaţionaliste.

Atât Pulitzer, cât şi Hearst au încercat să se întrecă în a incita indignarea împotriva spaniolilor. Amândoi au cerut declanşarea unui război împotriva Spaniei după ce vaporul de război american Maine a explodat misterios şi s-a scufundat în portul Havana pe 15 februarie 1898. Congresul a reacţionat la, iar după un război de patru luni, determinat de tensiunile legate de situaţia din Cuba şi de interesele americane în Caraibe şi Pacific, Spania a semnat un tratat prin care renunţa la suveranitatea asupra Cubei şi a ceda Filipinele, Guam şi Porto Rico către Statele Unite.

După acest război, Pulitzer a abandonat „jurnalismul galben” – un stil de jurnalism care se caracterizează printr-o abordare exagerată, senzaţionalistă şi adesea distorsionată a ştirilor, cu scopul de a atrage atenţia şi a creşte vânzările. The World a devenit mai rezervat şi a servit ca voce editorială influentă în multe probleme ale Partidului Democrat. În opinia istoricilor, abaterea lui Pulitzer în sfera „jurnalismului galben” a fost compensată de realizările sale ulterioare. A dus campanii curajoase şi adesea reuşite împotriva practicilor corupte în guvern şi afaceri. A fost responsabil într-o mare măsură pentru adoptarea legislaţiei antitrust şi reglementarea industriei de asigurări.

În 1909, The World a dezvăluit o plată frauduloasă de 40 de milioane de dolari făcută de către Statele Unite către Compania pentru construirea Canalului Panama. Guvernul federal a răspuns acuzându-l pe Pulitzer de defăimare, însă jurnalistul a refuzat să se retragă din această bătălie, iar când instanţa de judecată a respins acuzaţiile formulate împotriva sa, Pulitzer a fost aplaudat pentru că a obţinut o victorie crucială în numele libertăţii presei.

În mai 1904, scriind în The North American Review în sprijinul propunerii sale pentru înfiinţarea unei şcoli de jurnalism, Pulitzer şi-a rezumat crezul: „Republica noastră şi presa sa vor învia sau vor cădea împreună. O presă capabilă, dezinteresată, cu spirit public, cu inteligenţă, pregătită să cunoască ceea ce este corect şi care are curajul de a face acest lucru, poate păstra acea virtute publică fără de care guvernarea populară este o farsă şi o bătaie de joc. O presă cinică, mercenară, demagogică va produce în timp un popor la fel de josnic ca ea însăşi. Puterea de a modela viitorul Republicii va fi în mâinile jurnaliştilor din generaţiile viitoare”.

Pulitzer a murit spre finalul anului 1911, în timp ce secretara sa îi citea din biografia Regelui Ludovic al XI-lea al Franţei.

În 1912, la un an după moartea sa, la bordul yahtului său a fost înfiinţată Şcoala de Jurnalism Columbia, iar primele Premii Pulitzer au fost acordate în 1917 sub supravegherea consiliului consultativ căruia i-a încredinţat mandatul său.

Acesta a lăsat inclusiv 250.000 de dolari pentru premii şi burse pentru jurnalişti. A specificat că trebuie să existe „patru premii în jurnalism, patru în literatură şi dramaturgie, unul în educaţie şi patru burse itinerante”. Premiile, foarte apreciate pentru standardele ridicate pe care le impun, sunt administrate în prezent de Universitatea Columbia.