Revolutia prin ochii Lianei Serban – George m-a intrebat inainte: Esti in stare sa-ti cresti singura copilul?

De Valentin Rusu
9Comentarii
Revolutia prin ochii Lianei Serban – George m-a intrebat inainte: Esti in stare sa-ti cresti singura copilul?
© TION - Lianei Serban
Liana Şerban, soţia regretatului George Şerban, cel care a scris Proclamaţia de la Timişoara, citită în 11 martie 1990 din balconul Operei, a trăit acele zile ale Revoluţiei cu sufletul la gură, cu soţul plecat în focul luptei pentru libertate… Liana Şerban îşi aminteşte acele zile – chiar dacă au trecut deja 25 de ani, îi sunt încă vii în memorie – şi ne-a istorisit şi nouă întâmplări din acea perioadă care a intrat în istorie…


– Cum a început tot, cum aţi aflat că se întâmplă ceva?

– Pe 15 decembrie, mi se pare că a fost vineri, am aflat de la un coleg profesor că ar fi ceva în casa parohială a lui Laszlo Tokes. Noi ştiam deja, aveam informaţii de la Europa Liberă că există tensiuni legate de mutarea forţată a lui Tokes din Timişoara. În ziua de 16 decembrie, deja se întunecase, pe la ora 17.30-18.00, a bătut la uşă un fost elev seralist, cu o salopetă pătată cu var, zugrăvea în casă, şi a zis: „A început!”. Nici nu am mai întrebat ce a început, pentru că toţi eram în aşteptare. Era şi ruşinea că rămăseserăm singurii din blocul comunist care încă nu răsturnaserăm regimul şi disperarea că încep sărbătorile şi nu se va mai întâmpla nimic. George a plecat. Au plecat mai mulţi pe jos din zona Soarelui, au trecut prin Complex, George încercând să scoată câţiva studenţi de-ai lui, să-i anunţe. În perimetrul respectiv deja a venit o maşină care a încercat să pună un tun de apă pe cei care se încolonaseră, deja erau mai mulţi, pentru a-i dispersa. În momentul acela a trecut un troleibuz şi s-a oprit chiar în dreptul demonstranţilor şi i-a protejat în felul ăsta. La Tokes au stat până când s-au oprit tramvaiele, deja se adunase lumea, şi au hotărât să pornească spre Catedrală. Atunci, la podul de la Maria, au apărut scutierii. Mi-a povestit George cât de intimidant a fost sunetul scos de bastoanele pe care le loveau în scuturi. A fost un moment de ezitare, acel sunet nu-l mai auzise nimeni decât în filme. Au lovit în scuturi şi au lovit cu bocancii de asfalt. A fost un moment de ezitare până când cineva din mulţime a găsit o piatră şi a aruncat în scutieri. Scutierii au făcut un pas înapoi şi apoi au început confruntarea. Demonstranţii au simţit că îi pot dispersa pe scutieri, ceea ce au reuşit. Au ajuns pe treptele Catedralei, i-au îndemnat pe timişoreni să li se alăture – „Români, veniţi cu noi”. După aceea au hotărât să se disperseze în coloane pentru a merge prin cartiere să anunţe ceea ce se întâmplă. George a intrat în coloana care mergea spre Circumvalaţiunii, după miezul nopţii, pentru că acolo locuiau părinţii mei. La trecerea prin pasajul Jiul era o coloană compactă de demonstranţi care striga mereu: „Români, veniţi cu noi!” O Dacie albă cu număr mic a intrat în viteză în grupul de demonstranţi. Câţiva l-au recunoscut pe un colonel de securitate, pe atunci, care a scăpat cu greu din busculada respectivă. Unii dintre demonstranţi spuneau că există camere de supraveghere, asta poate fi o legendă, au urcat pe stâlpi şi au spart nişte dispozitive care păreau ciudate acolo. Nu au fost atacaţi sau întâmpinaţi de forţele de ordine. Au ajuns în Piaţa Dacia şi acolo, spre ora 4 dimineaţa, după ce au circulat prin zona Circumvalaţiunii şi i-au îndemnat pe timişoreni să iasă în stradă, s-au despărţit, dându-şi întâlnire pentru duminică, pe 17, la ora 17, la Catedrală. Când s-a dispersat masa de manifestanţi au început arestările. Pe George l-au prins la 200 de metri de locuinţa părinţilor, erau trei indivizi care au încercat să-l imobilizeze, l-au întrebat ce caută pe stradă la ora respectivă. A spus că e bolnav copilul şi merge după medicamente la părinţii mei. Nu l-au crezut. L-au legitimat şi în portmoneu avea legitimaţie de presă, pentru că era redactor şef adjunct la Opinia Studenţească, şi atunci unul dintre ei, se pare că şeful grupului de indivizi, a spus: „A, lăsaţi-l pe-ăsta”. Am citit un interviu dat de un anume Mavru, ofiţer de securitate, după 1996, în care spune că la raportul de dimineaţă, pe 17, când a spus că l-a prins pe un oarecare Şerban, colonelul Sima a spus – „Pe ăsta trebuia să mi-l aduci”.

– Şi în 17? Ce s-a întâmplat?

– În 17 decembrie, George a ajuns în centru după ce deja se dezlănţuise măcelul, a scăpat de acea oră critică în care începuseră să tragă în demonstranţi. La început oamenii nu s-au apărat, au crezut că sunt gloanţe oarbe. Noi aveam apartamentul cu două balcoane, era cu vizibilitate spre actualul Liviu Rebreanu, celălalt balcon spre Spitalul Judeţean, vegetaţia nu era atât de dezvoltată ca acum. Era deja întuneric şi am auzit un zgomot pe care nu îl auzisem vreodată – a început să se tragă în demonstranţi în Calea Girocului, iar celălalt zgomot neidentificat de mine la început, pe care l-am asociat cu sunetul cutremurului din 1977, era de la tancurile care veneau din Buziaş, au venit pe Rebreanu. A ieşit lume pe la geamuri şi a început să huiduie şi să strige: „Criminalii”. Un grup de tineri care venea din zona căminelor, dinspre AEM, vreo zece, trecea şi i-am auzit la un moment-dat, unul dintre ei a spus – „Să mergem în Girocului, că acolo se trage”. Toată noaptea au tras, pe deasupra blocului vedeam trasoarele şi auzeam sunetul armelor – erau două tonalităţi – un sunet jos de armă de calibru mare, iar celălalt era ca un fel de lătrat şi ca frecvenţă şi ca tonalitate. Eu am sperat în momentul acela că armata luptă cu securitatea, nu mi-am putut imagina că se trage de fapt în oameni. De pe balconul orientat spre Spitalul Judeţean am văzut zeci de Dacii care transportau corpuri umane, inclusiv în portbagaj – atârnau mâini şi picioare din portbagaj – nu ştiu dacă erau răniţi sau chiar morţi. Salvările nu mai făceau faţă. În zona Girocului au intrat alte tancuri, mi-a povestit un văr de-al meu cum au fost oprite tancurile de un şofer de troleibuz care a blocat drumul. Demonstranţii au folosit bucăţii de fier-beton şi au smuls gardurile de fier forjat aflate în jurul blocurilor şi le-au introdus la şenilele tancurilor. L-a pus pe fiul său, de 8 ani, să intre pe sub tanc. Pe 17 noaptea am aprins o lumânare şi am pus-o în fereastră. Mi-a răspuns o singură persoană din blocul de vizavi, care a aprins, de asemenea, o lumânare.

– Pe 18 totul a continuat…

– Pe 18 decembrie, George a hotărât să-şi depună carnetul de partid la Politehnică, unde era asistent, spunând că nu mai poate face parte din partid, ai căror conducători au decis să tragă în popor. M-a întrebat înainte de a pleca: „Eşti în stare să-ţi creşti singură copilul?” Am zis da, am fost de acord să meargă. În 18 a fost acalmie, era luni, ştiu că am plecat spre şcoală, Electrotimiş, era plin de soldaţi pe stradă, care ne urmăreau aşa cu armele îndreptate spre noi numai pentru a ne intimida. Am văzut câteva detaşamente de soldaţi în dreptul întreprinderii Electrotimiş şi câţiva muncitori în curte se agitau şi încercau să vorbească cu soldaţii. Pe 18 noaptea am auzit glasuri, grupuri izolate care manifestau în zona Girocului.

– Au ieşit şi muncitorii în acea perioadă. Cum s-a luptat în acele zile?

– În 20 decembrie, în jurul prânzului, au început să sune sirenele de pe platforma industrială, a fost înfricoşător. Se zvonise că Timişoara va fi atacată de avioane şi am crezut că sirenele anunţă atacul aerian. Am văzut în zona industrială venind femei alergând. O colegă a venit la noi şi ne-a spus că au ieşit muncitorii din fabrici. George s-a îmbrăcat, grăbindu-se să ajungă în coloană, şi l-am prins de hanorac şi i-au sărit doi nasturi de la haină. Din ce mi-a povestit el, au ieşit muncitorii de la Azur, au plasat un camion plin cu butoaie cu toluen în faţa şi spatele coloanei, spunând că dacă vor fi atacaţi de armată, securitate, poliţie vor arunca butoaiele în stradă şi vor da foc. Au ieşit zeci de mii de muncitori din fabrici, punctul de întâlnire fiind Piaţa Operei. Ţin minte că pe 20, în jurul prânzului, George a plecat şi s-a alăturat coloanei de manifestanţi şi l-am mai văzut pe 29. Nu am făcut bradul de Crăciun. Eu am fost în 20 în zona gării şi treceau tab-urile cu mitralierele îndreptate spre noi, mergeau spre Solventul şi nu aveau priviri deloc prietenoase. Lumea striga „Armata e cu noi”, sperând ca armata să se alăture demonstranţilor.

– George Şerban a vrut să scrie mai devreme Proclamaţia de la Timişoara…

– În 20 decembrie, George a venit acasă, a luat maşina de scris, şi a încercat să urce în balconul Operei, care era deja ocupat de revoluţionari, în încercarea de a redacta o Proclamaţie. Nu a fost primit în Operă. Cei de acolo deja erau suspicioşi – erau într-o tensiune maximă sau considerau că având curajul să intre acolo ei ar fi mai îndreptăţiţi să redacteze un manifest. Chiar în 20 s-a gândit la aşa ceva…

– Până la urmă cum s-a născut Proclamaţia?

– Deja în ianuarie 1990, la o săptămână, ne-am dat seama că Revoluţia va fi deturnată. Eşalonul doi al PCR se organizase pentru preluarea controlului puterii. George a început să se gândească la o Proclamaţie, doar că încă nu fusese structurată societatea civilă în sensul pe care-l cunoaştem astăzi. Nu putea nimeni să emită o Proclamaţie în nume propriu. În lunile de început ale anului 1990 s-a înfiinţat Societatea Timişoara şi s-a decis să scrie Proclamaţia. A scris-o într-o zi de sâmbătă. Mi-a spus că toate punctele Proclamaţiei deja le avea conturate clar, urmau doar să fie trecute pe hârtie. În 11 martie, Proclamaţia a fost citită la balconul Operei din Timişoara. Eu terminasem istoria, el filosofie, a predat o perioadă istoria, avea deja conturată clar structura unui astfel de document. Orice revoluţie trebuie să aibă şi un program de restructurare clară, limpede şi instituţională, şi socială, altfel ar fi rămas la simplul stadiu de revoltă.

– La 25 de ani se ştie numai de Punctul 8 din Proclamaţie.

– Punctul care îşi propunea să destructureze vechiul regim a fost Punctul 8 – timp de peste 40 de ani comuniştii şi securiştii au condus ţara, iar rezultatul a fost dezastruos. În 40 de ani, în intervalul ăsta, şi-au dat măsura capacităţii de a conduce o ţară. Era o cerere de bun-simţ ca aceştia să se retragă. În acelaşi timp, aplicarea Punctului 8 ar fi însemnat distrugerea legăturilor mafiote între reţelele comunisto-securiste. Din păcate, susţinătorii Proclamaţiei au redus-o doar la Punctul 8, iar denigratorii la Punctul 11, unde se cerea descentralizarea economică şi administrativă a ţării, spunând că timişorenii doresc de fapt secesiunea. Punctul 9 este unul important, în care se spune că timişorenii nu au făcut revoluţie pentru salarii mai mari sau avantaje materiale, atrăgând atenţia că mărirea în acel moment a salariilor ar declanşa inflaţia, care odată pornită ar fi necesitat ani de eforturi pentru a o stopa. George Şerban a susţinut întotdeauna că Proclamaţia este a timişorenilor şi nu-i aparţine nici lui, nici vreunui alt grup, oricât ar fi de reprezentativ pentru Timişoara. Din păcate, după moartea sa, din ianuarie 1999, foarte mulţi şi-au revendicat redactarea Proclamaţiei. Proclamaţia este a timişorenilor!



9Comentarii

Herzlichen Dank für Ihren Kommentar - dieser wird nach einer Prüfung von uns freigeschaltet. Beachten Sie, dass dies gerade an Wochenenden etwas länger dauern kann. Kommentare von registrierten Usern werden sofort freigeschaltet - hier registrieren!

inca 1000 caractere ramase

Citiți principiile noastre de moderare aici !

versiunea HTML a comentariilor