Gara peste care s-a așternut nepăsarea

La Herculane… Foarte frumoasă gara din Băile Herculane. Deosebită. Era frumoasă… demult, era cu o arhitectură ieșită din comun, dar acum e pradă nepăsării. Un peisaj dezolant ți se deschide în față, cu benzi din acelea galbene de care nu ai voie să treci pentru că riști să-ți pice ceva în cap de la fereastra cea fără geamuri și cam… afumată. Casa de bilete s-a mutat, la capătul gării, într-o clădire unde miroase a mucegai și a fum de țigară, deși ție îți este indicat printr-un afiș mare să nu fumezi. Un afiș scorojit cu „Trenurile soarelui” te face să zâmbești, știind cât de multă întârziere au acele vagoane care dorm pe șine. Dar zâmbetul îți va fi întrerupt câteva minute mai târziu, când vei vedea că ești în aceeași situație. Care? Aia în care minutele trec, iar banca pe care ai făcut rădăcini nu are roți pentru a ajunge la Timișoara…

Întârziere 175 de minute…

Sunt puțini oameni în gară, încep să sosească… Tu ai ajuns cu jumătate de oră înainte, „că dacă trece mai repede”? Pe bilet scrie că ajunge în trei ore și jumătate, deci te încadrezi perfect. După ce trec două marfare, la megafon se aude ceva de un tren cu 150 de minute întârziere. Cum megafonul e puțin răgușit și, poate, ruginit (la cantitatea de rugină din gară nu se putea ca el să nu intre în peisaj) nu auzi „din direcția București”, bănuiești că e „în direcția”. Tu mergi la Timișoara, deci nu e trenul tău ăla cu 150 de minute întârziere. Ai să afli că, de fapt, ăla e. Minutele trec, se duc după ora în care trebuia să fii în tren, iar gara e tot goală. Dai pe site-ul CFR pe mobil, prin locul în care prinzi ceva semnal, și vezi că trenul are 175 de minute întârziere. Șoc! Îți revii și o iei la pas spre casa de bilete să vezi ce variante mai ai. Pe o tablă din gară scrie că trenul întârzie 150 de minute – nu i-au mai dat refresh, să vadă că sunt 175, dar așa sunt și călătorii fără smartphone, sau fără chef de tehnologie, mai liniștiți. Scrisul de pe tablă e unul în grabă (deși 150 de minute sau 175 nu trec repede, era timp), scrijelit de un „elev” care voia să scape repede… Te chinui să descifrezi ce a vrut să spună scriitorul… Dar, până la urmă, înțelegi (oricum ai timp să descifrezi). Spre casa de bilete…

Cheia de la WC și trenul personal care vine la sigur

„Păi mai e un personal, dar amândouă ajung la aceeași oră”, spune doamna de la bilete. Ajung ele, ajung, dar trenul personal vine la timp, de la Orșova, iar trenul de la București e încă cu întârziere, iar timpul se… „mărește”. S-a stricat locomotiva și s-a stricat și trenul dinaintea celui stricat… Și timpul crește, și personalul venea la timp. Deci mai bine te oprești în fiecare stație decât să stai pe loc. Te pregătești de drum și o iei spre baie. Dar WC-ul era sub cheie. WC-ul din gară, cel vechi, este și el baricadat și plin de gunoi, iar dacă vrei să intri la cel nou mergi pe o scară și dai de un nene care întrebă „Mergeți cu trenul?”. Păi mergi, dacă vine în gară. Atunci ai dreptul la o cheie de la o ușă de termopan pe care o deschizi și intri în împărăția WC-ului din gara de la Herculane. În timp ce bagi cheia care nu trebuie (legătura e cu două chei – pentru femei și bărbați) te gândești câți și câte au pus mâna pe acestei chei și nu s-au spălat pe mâini. Oricum, săpunul, sau ce este lichidul acela alb, e într-o sticlă de jumătate de apă, tăiată la gură. Te speli ca să pui din nou mâna pe cheie, aia pe care au pus mâna toți… Dai cheia omului și te gândești că în personal, dacă cumva ai nevoie, măcar nu ai cheie… împingi ușa cu cotul, ca în pandemie…

„Vezi că dai berea pe tine!”

Trenul personal vine la timp. La timp… cu o întârziere de câteva minute, ceea ce se traduce în română „la timp”. Trenul arată bine, e curat, iar controlorul a dat drumu și la aerul condiționat – a deschis geamul. Vine ceva, dar parcă ai da mai rece, așa că un domn se agață de un al doilea geam, de pe hol și dă „mai tare” aerul. E aer proaspăt, de afară, de la 40 de grade, care are efect de ventilator atunci când pătrunde pe geam. Parcă e și puțin „curent”, dar nu băgăm în seamă, oricum străinii spun că numai pe noi „ne trage curentul”. Controlorul (sau Nașul, deși nu seamănă deloc cu De Niro, Marlon Brando sau Pacino) are acum cititor de cod QR și nu mai capsează biletele. Așa că după ce mănâncă un măr face „piu piu” cu aparatul în formă de telefon și merge în compartimentul lui. În vagonul unde scaunele sunt la comun, „nașul” (nu, nu e Al Pacino) îl dojenește pe un călător că a vărsat berea pe el. A adormit săracul… „Vezi că dai berea pe tine și pe jos! Ai grijă!”, spune controlorul. A avut grijă călătorul, dar după jumătate de oră tot s-a rostogolit sticla de plastic „la jumate” pe jos. Trenul leagănă tare… și aduce somn…

Doamna care a căzut pe culoar. Salvare în gară

Stațiile vin cu încetinitorul. Sunt multe, dar nu trec așa de repede. Aproape că îți vine să o iei pe jos spre Timișoara, dar parcă îți e frică că ajungi înaintea trenului, și atunci de ce ai mai plătit bilet? Așa că stai cuminte și numeri… haltele de pe traseu… Vezi stații unde stă rezemată o bicicletă și un șef de gară cu un semnalizator în mână, cu o bulină de vopsea verde, făcându-i semn mecanicului de tren să plece că nu se urcă nimeni în vagoane. Vezi că la unele treceri la nivel cu calea ferată nu se mai vede bine nici crucea Sfântului Andrei, ce să mai spunem de bariere… Inexistente. După ce vezi în ce hal sunt unele treceri în ceea ce privește semnalizarea rutieră realizezi cât de abil trebuie să fii ca șofer. Sunt gări triste, unde mai urcă câte un călător… La o gară de pe traseu a venit salvarea – unei doamne i s-a făcut rău, iar controlul a chemat salvarea la următoarea stație. Au venit imediat și au preluat-o pe doamna care a căzut pe culoar.

foto: Adrian Panduru