Potrivit unui studiu realizat de psihologul Jerry Jellison, profesor la University of South California, oamenii aud în medie cca. 200 de minciuni zilnic. Majoritatea sunt inofensive; le spunem din politețe, de genul ”Ce rochie frumoasă porți”, pentru a ne proteja, pentru a le ascunde altora un adevăr dureros sau pentru a ne crea o imagine plăcută în ochii celorlalți. Altele sunt periculoase, mai ales în cazul infractorilor care nu spun adevărul.

Acum, datorită avansului tehnologic, mai multe companii de tip startup se întrec în a crea un detector de minciuni cât mai sigur, bazat pe o combinație între inteligența artificială și metodele complexe de scanare neurală.

Potrivit The Guardian, invențiile acestora sunt râvnite de forțele de ordine, de diverse agenții guvernamentale și chiar de către angajatori sau firme de asigurare.

Todd Mickelsen, CEO-ul companiei Converus, a spus, citat de The Guardian, că ”am asistat la o creștere a interesului față de produsul nostru atât din partea sectorului privat, cât și din partea guvernului”.

Detectorul la care lucrează compania sa se bazează pe descoperirea minciunilor în funcție de schimbările oculare. Acesta a fost folosit deja de FedEx și Uber în unele țări pentru a-i scana pe șoferii cu un trecut violent. În Marea Britanie, detectorul este folosit într-un program pilot pentru a testa reabilitarea agresorilor sexuali.

Un alt detector, bazat pe AI, creat de cercetătorii de la University of Maryland, poate detecta deja cu o acuratețe de 88% minciunile spuse în sălile de judecată, analizând înregistrările proceselor.

Totuși, se dezbate intens problema validității științifice a acestor instrumente, precum și latura etică a folosirii lor.

Detectoarele utilizate la ora actuală se bazează pe examinarea probelor verbale, a limbajului trupului, a schimbărilor fiziologice (creșterea tensiunii, a pulsului etc.) și chiar a schimbărilor neurologice. Totuși, în instanță ele nu sunt considerate probe admisibile, ci sunt folosite doar pentru a-i pune pe anchetatori pe o anumită pistă. De ce nu pot constitui o probă admisibilă? Pentru că nu sunt instrumente 100% științifice, care să funcționeze fără a da greș. În plus, aici intervine și eroarea umană, care ține de felul în care specialistul interpretează rezultatele.

În cazul bine-cunoscutului test poligraf, anchetatorii nu puteau determina niciodată cu certitudine dacă anxietatea înregistrată apare din cauza minciunii spuse, sau pur și simplu a faptului că cei analizați se aflau într-o situație neplăcută. Mai mult decât atât, în cazul persoanelor cu tulburări psihice, aceste testări nu sunt concludente.

Chiar în anul 2003, un raport guvernamental din SUA arăta ca rezultatele obținute de testul poligraf ”sunt departe de a fi satisfăcătoare”. În plus, mulți infractori știu deja metode simple prin care îl pot păcăli. Totuși, testul poligraf a continuat să fie folosit datorită popularității de care se bucură și a impresiei generale cum că acesta chiar ar funcționa.

Acum, cercetătorii se tem că deși algoritmii de funcționare ai noilor detectoare de minciuni se vor îmbunătăți în timp, tot nu se va putea demonstra cu certitudine că acestea detectează minciunile spuse de oameni. Poate noile instrumente vor fi mai greu de ”păcălit”, însă vor avea aceleași limitări ca și predecesoarele lor.