Dacă Brebu Nou și Gărâna trăiesc o nouă viață datorită celor ce și-au luat, în anii 90, case de vacanță acolo, în majoritate timișoreni, iar stațiunea Trei Ape s-a menținut constant la un nivel bun de interes turistic, decăderea Semenicului este un tablou dramatic, sub cerul nepăsării autorităților cărășene. Drumul până în stațiune e un “macrameu” de gropi păguboase și peisaje superbe, printre puținele dale de granit care au rezistat, amintind de vechiul acces, și doar niște pari înalți, înfipți din loc în loc, le indică șoferilor pe timpul iernii care e lățimea “carosabilului”.
La una dintre cele doar două-trei cabane deschise în week-end pe Semenic, poți avea, de exemplu, pentru 50 de lei pe noapte, o cameră cu două paturi și cu baia pe hol. Nicio altă facilitate, doar liniștea, netulburată, căci șansele să fiți singurii chiriași sunt considerabil mari, ne spune cabanierul. Păi, merită atunci afacerea? Ei, ne-am obișnuit aici, cu locul, liniștea și aerul bun, răspunde. Singura “distracție” pe platoul stațiunii vine de la restaurantul și terasa pe care o boxă bubuie de muzică disco și manele. Micii sfârâie la foc mic în așteptarea mușteriilor, iar o ciorbă de văcuță costă de parcă ar fi fost gătită din însăși vaca sfântă. La Mărie, un chioșc tipic pentru comerțul din zonă, cafeaua costă 4 lei, iar taifasul e gratis: “nu vin oamenii, că n-au la ce. Infrastructura e la pământ, serviciile la fel, publicitate ioc! Doar natura e, cum vedeți, dumnezeiesc de frumoasă. Nu-s multe locuri așa frumoase pe lume! Iarna mai se populează, știți că aici e cel mai gros strat de zăpadă din România și uneori ține și 6 luni? Cândva aici era plin de lume. Semenicul ar putea să fie mai ceva ca o stațiune din Austria sau din Elveția pentru natura sa, dar nimeni nu face nimic. Nu e voință politică…”.
Natura e, într-adevăr, sublimă: de pe vârful Semenic (1445 m) sau vârful Piatra Goznei (1447 m), lumea e un tablou spectaculos, în nuanțe de verde intens și linii uluitoare. Dăm aici peste o familie cu doi copii: țac-pac – câteva poze “artistice” cu ei pe stânci, apoi, ghemuiți, încep să strângă afine în găletușe golite de smântână. Culeg bobițele dulci, ocolind cu grijă resturile de la picnic lăsate de alt grup. Inițiativa noastră de a aduna deșeurile într-un sac îi încântă, totuși: sunteți de la Primărie? A, nu? “Ecologiști”!, le explică capul familiei, cu un mic zâmbet indulgent-disprețuitor, odraslelor preocupate să “strângă și mai multe afine”. Sunt singurii turiști într-o frumoasă zi de sâmbătă, acolo.
Ca să ajungi pe vârf, treci pe lângă o mulțime de clădiri dărăpănate, încuiate, abandonate, improvizate. Un indicator aproape șters îndeamnă trecătorii (inexistenți la momentul când îl citim) să viziteze bisericuța Schitului Sf. Ilie. Două uși de termopan alb, oribile, ne împiedică să urmăm invitația. Tot de termopan alb sunt și ferestrele înfipte în pereții de lemn, iar șindrila de pe acoperiș a fost înlocuită cu tablă, semn că “civilizația modernă” nu l-a ocolit, din păcate, nici pe sfântul aducător de ploi. Crucea “refăcută în 1977 de familia Iorgovan”, după cum aflăm, e până la jumătate îngropată într-un “postament” de pet-uri de plastic și conserve de pește. Câțiva metri mai încolo, un călugăr culege, serafic, flori de pe pajiște – sunt înflorite vreo 11 feluri, în nuanțe de galben, mov și alb- și ne salută cu “Doamne-ajută”. O toacă bătrână de lemn atârnă, trist, de cabina cu geamuri sparte și pereți coșcoviți, așteptând parcă să bată învierea, tot mai improbabilă, a stațiunii. De aici pornea, cândva, telescaunul despre care circula “legenda” că ar fi mers cu un motor luat de la un tanc nemțesc din război. Ca după război arată acum locul. Piese disparate, ruginite, din vechiul telescaun, sunt împrăștiate în jur.
Ceva mai jos, într-un cadru feeric, o poiană cu un susur de apă, mărginită de o pădure prin care lumina cade pieziș, aurie, dăm peste încă o pensiune părăsită. Ușile larg deschise, ferestrele care dau către peisajul perfect. Înăuntru, fără măcar o fantomă să bântuie, saltele sparte, scaune rupte, teracote, aragaz, paturi, un joc de scrabble și o inscripție care ne anunță că Nelu și Corina au trecut pe-acolo și au desenat o inimioară. Este aproape de neînțeles cum într-un loc ca o gură de rai, cu priveliști care n-au egal, pensiunea aceea nu e o mină de aur. Ceea ce este la mintea cocoșului pentru mulți (și era așa încă din anii 80!), e de nepătruns pentru politicienii locali (de ieri și de azi): că industria siderurgică și constructoare de mașini e în căderea liberă, iar șansa zonei e turismul. Sau, poate, regionalizarea, care ar putea face din stațiunea Semenic din nou perla Banatului Montan, alternativă la vacanțele austriece sau elvețiene.
Citiți principiile noastre de moderare aici!