Vineri s-au împlinit 30 de ani de când Timișoara și-a câștigat libertatea și a învins regimul comunist. Asociațiile de revoluționari din oraș au încheiat seria manifestărilor pregătite cu ocazia comemorării și aniversării Revoluției Anticomuniste din Decembrie 1989 cu o ședință festivă, în sala Operei Naționale Române și a Teatrului Național. S-a intonat imnul de stat, a fost ținut un moment de reculegere și au fost multe discursuri, dar și momente artistice pregătite de Filarmonica Banatul. Sala s-a umplut de revoluționari și familiile acestora, dar și de liberalii veniți să-i asculte discursul premierului Ludovic Orban.

Am aflat de la revoluționari că Lorin Fortuna, cel care a fost președintele Frontului Democratic Român înființat acum 30 de ani la Timișoara, care s-a stins în urmă cu trei ani, „va bântui mereu aceste locuri” și că în memoria lui va fi organizată o gală de excelență. A vorbit și primarul Nicolae Robu, care și-a exprimat recunoștința pentru cei care și-au dat viața și au luptat pentru libertate. Edilul-șef a vorbit și despre cât de mult a evoluat Timișoara, un oraș cu un transport public bun, „cu cea mai generoasă zonă de loisir, cu zeci și zeci de hectare de parcuri, cu Bega navigabilă, cu maluri feerice, cu evenimente culturale în toate cele șapte arte” și multe altele.

Premierul Ludovic Orban a fost aplaudat la scenă deschisă de cei prezenți în sală încă de la primele vorbe, când a transmis că a decis să renunțe la discursul pregătit de consilieri și că vrea să vorbească liber. Le-a spus revoluționarilor din Timișoara că se consideră un copil al Revoluției din ’89 și și-a amintit de momentele pe care le-a trăit atunci.

Cele mai importante declarații ale prim-ministrului României:

„Să știți că mă consider un copil al Revoluției și, deși puțină lume știe, am fost implicat în evenimentele din Revoluție. După terminarea facultății am fost repartizat la Târgu Secuiesc, ca inginer proiectant la Izolatorul Tg. Secuiesc. Am făcut și o grevă de o săptămână, pe care a stins-o directorul, că îi era frică s-o raporteze. Ne pusese pe toți inginerii absolvenți să fim conduși de un maistru, ca să ne umilească. Și ne-au pus să proiectăm niște lucruri stupide, care erau mult sub nivelul nostru de pregătire, tot ca să ne umilească.

În 21 decembrie, eu luam delegațiile ca să stau mai mult la Brașov. Sunt brașovean. În 21 decembrie am prins o delegație, m-a trimis directorul ca să duc brazii la CIET, centrala industriei electrotehnice (…) mă deranja aroganța, stilul ăsta superior al lor de a ne trata din centrală. Le-am spus «Cred că ăsta e ultimul an în care vă duc brazii». Eu ascultam Europa Liberă și știam că a început Revoluția la Timișoara, știam că Revoluția, chiar dacă nu învinsese definitiv, a învins pe data de 20 în Timișoara.

Eram cu trei colegi pe care am încercat să-i conving, pentru că fusese anunțat mitingul și vedeam coloanele de manifestanți cum se îndreaptă spre Piața Palatului, am încercat să-i conving să intrăm și noi acolo, poate se naște ceva. Am simțit, orice om care are un instinct cât de cât social simte momentele de tensiune, de încărcătură în societate. Unul nu a vrut să vină, dar m-am dus cu un alt prieten și chiar am fost în Piața Palatului în 21 decembrie, la miting. Nu mi-a fost ușor să infiltrez, pentru că erau coloane care mergeau și de două ori am fost alungați din coloanele care mărșăluiau de cei care supravegheau, de secretarii de partid, de polițiști… până la urmă am reușit să intrăm într-un grup și chiar am trăit și am văzut mulțimea în trei faze care au fost extreme.

Prima fază a fost faza de umilință la care erau supuși. În Piața Palatului nu se stătea în mase compacte. Grupurile aduse de la fabrici erau puse pe șase-șapte rânduri, cu gol între ele. Era un milițian care probabil primea prin stație sloganul și vreo doi de acolo care dirijau. Am fost scos din rândul șapte în rândul unu, pentru că eu nu strigam.

A doua fază a fost după exploziile care s-au auzit înspre Athenee Palace, o mulțime cuprinsă de spaimă. Se răspândeau zvonurile despre faptul că se trage, s-a aruncat cu grenade… O mulțime înspăimântată literalmente. Eu am plecat dinspre piață spre Magheru pe Onești, așa se numea strada, și la un moment dat m-am împiedicat. Eram cu un diplomat. M-am împiedicat de diplomat și în câteva secunde literalmente eram aproape gata să mă sufoc, că s-au prăvălit peste mine oameni din mulțimea aia înspăimântată, care căuta să iasă din piață.

După care am văzut faza eliberării. O dată, un singur om a strigat «Jos cu Ceaușescu», după care, și eu am fost în a doua repriză, cred că au strigat 100 «Jos cu Ceaușescu», după care mii au început să strige «Jos cu Ceaușescu».

Am participat la primele confruntări, pentru că după ce am început să strigăm, toate intrările în piață au fost ocupate de trupe din armată, care au primit muniție de război și care în mod ostentativ și-au pus încărcătoarele cu muniție. Pe Magheru erau trupele speciale, care ulterior s-a și dovedit că au fost drogate. Ăia nu erau oameni de aproape doi metri, nu puteai să vorbești cu ei, parcă vorbeai cu persoane insensibile.

Am avut așa pornirea asta extraordinară pentru că eu sunt brașovean. În 1987 a avut loc o manifestație care a plecat de la revendicări muncitorești și întotdeauna parcă am trăit cu revolta și cu supărarea că poate n-am făcut ce trebuia în momentul respectiv și că trebuie să fac mai mult.

M-am întors acasă seara și poate asta m-a și ferit de pericole, pentru că eram foarte nebun și foarte curajos. Am fost în prima linie. Au apărut și poze în multe reviste, în care era unul cu un diplomat și cu un parpalac lung, m-am recunoscut, dar n-am spus la nimeni.

De 30 de ani am văzut cum are loc, de multe ori, așa, o piesă de teatru pusă în scenă, cu lupi îmbrăcați în oaie. După revoluție am înscris o organizație guvernamentală, Club 2000 se numea. Înainte de Piața Universității m-a contactat cineva pe telefonul asociației, să-mi spună că începând cu data de se organizează în piață o manifestație împotriva FSN. Am stat și mi-am pus întrebarea: cine să fi avut acces la baza de date, ca să contacteze niște oameni? Mi-a cerut cu câți oameni pot să vin, în câte zile, în ce intervale orare, adică o organizare meticuloasă care nu cred că putea s-o facă o asociație de revoluționari din București la vremea respectivă.

Am fost aduși în Piața Universității, iar în timp ce noi ne bucuram unii de alții, cântam, simțeam libertatea, pe televiziunea publică, milioane de români de la țară și din orașe și din locuri care nu simțeau ca noi ne vedeau dușmani de clasă, oameni care vor efectiv să atenteze la bucățica lor de pâine, la bunul lor și la proprietatea lor. Cât de naivi am fost, un an, doi, cinci, șase! Chiar și în 1996, să nu credeți că nu am fost mirat să mă trezesc că, după ce câștigă Convenția Democrată, ajunge premier un om care a fost președinte de sindicat și care a primit patrimoniul UGSR cu semnătură de la Iliescu. Să fim serioși!

Tot timpul am păstrat în sufletul meu ceea ce cred că a existat și în sufletul vostru, spiritul adevăratei revoluții. Pentru mine revoluția nu a însemnat o schimbare de program la televizor și o schimbare de meniu. A însemnat libertate, demnitate, respectul față de oameni, șansa fiecăruia dintre noi de a putea să ne manifestăm personalitatea, de a fi apreciați de ceilalți, de a pune pe picioare propriile proiecte, propriile afaceri. Am păstrat în toată această perioadă spiritul ăsta, n-a murit.

La un moment dat m-am și gândit că e aproape o minune că am ajuns prim-ministru, că m-am uitat la pleiada de premieri care au fost până acum. Au mai fost și accidente, recunosc.

Dragii mei, sunt 30 de ani, cum au trecut anii ăștia. Unde ar fi fost România dacă Punctul 8 al Proclamației de la Timișoara ar fi devenit lege în 1989. (…)

Din păcate, în timp ce voi la Timișoara ați ocupat clădirea operei, alții în București erau preocupați de clădirea CC. Atunci când a ajuns acolo cine nu trebuia, atunci au apărut gloanțele, teroriștii… mie nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă duc la televiziune. De unde le-o fi trecut prin cap ălora să se ducă la televiziunea publică, să ne povestească ei cum se trage peste tot, cum e o contra-revoluție care se pregătește… Dumnezeu îi știe și îi va pedepsi, să știți!

Din păcate, în revoluții, primii care mor sunt cei mai curajoși și lipsesc deznodământul revoluției de prezența lor. Să ne gândim fiecare dintre cei care au avut curajul să se ducă în prima linie să primească ei glonțul, ce și-ar fi dorit, poate, de la viață, cum ar fi acționat? Ce și-ar fi dorit poate de la noi să facem?

Să știți că eu chiar nu fac parte dintre aceia care își imaginează că puterea politică e sursă de privilegii, de huzur, de fală și de putere pe care să o folosești împotriva semenilor tăi. Puterea este cu totul și cu totul altceva. Înseamnă responsabilitate. Înseamnă o povară pe care dacă ești sensibil, dacă ai bun simț, dacă ai șapte ani de acasă, îți dai seama că trebuie să porți o povară.

În fiecare zi încerc să fac tot ce pot să fac cu adevărat, să-mi pun toată inteligența, energia, sănătatea și, până la limita puterii fizice, să încerc să fac lucruri care n-au fost făcute și care, dacă ar fi fost făcute la timpul potrivit, ar fi generat multe lucruri în oameni. (…)

Mult timp, la putere au ajuns cei care aveau bani celor care sunt în stare să înjure pe oricine pentru 30 de arginți, au ajuns la putere cei care au adunat bani și puteau păcăli pe naivii din multe zone, aflați în situații de vulnerabilitate, cumpărând votur sau obținând voturi pentru că profitau de frica și naivitatea acestor oameni, au ajuns la putere oameni care mint cu nerușinare, oameni care nu au frică de Dumnezeu. Cred că e momentul să nu mai ajungă astfel de oameni la putere.

Mult timp, știu că și aici la Timișoara, și la București, oamenii care într-adevăr și-au dorit mai bine ne-am tot certat așa între noi pe diferite mize, care nu au avut nicio consistență, în timp ce alții și-au făcut treaba și mai aveau puțin și duceau România în cap. Ajungeam ca pe vremea împăratului Caligula, care și-a făcut calul senator. Era unii care își imaginau că pot să pună pe oricine în Parlamentul României. Vremea asta a trecut. e vremea omeniei, solidarității între noi, românii, vremea în care să ducem țara asta pe locul pe care merită. România chiar este o țară bogată, frumoasă, cu oameni inteligenți, ospitalieri, care au capacitatea de a crea. Haideți să arătăm că suntem capabili să fim între națiunile mărețe ale lumii ăsteia, să ne ocupăm locul pe care îl merităm”.