La aproximativ 100 km de Timișoara se află comuna Curtea, foarte aproape, de altfel, de județul Hunedoara. Aici pot fi vizitate Biserica de lemn de la Coșava și Biserica de lemn din Homojdia, ambele declarate monumente istorice de Ministerul Culturii, apoi Biserica de lemn „Cuvioasa Paraschiva” de la Curtea, construită la finalul anilor 1700, dar și Hanul din satul Coșava în care Al. Ioan Cuza a poposit în 1866.

Însă asta nu e tot. Dacă vă aflați în zonă, nu ratați o incursiune în inima tradițiilor bănățene, la Casa Curteană – Muzeu Etnografic, un loc născut din pasiunea neobosită a Lianei Mănescu, femeia care a făcut totul posibil.

Dacă vreți să vedeți fragmente din istorie cu ochii voștri și să le descoperiți poveștile, faceți o oprire la Casa Curteană. Vă veți întoarce acasă cu ceva mult mai important decât poze frumoase – și anume cu un sentiment de prețuire a trecutului și a celor care îl conservă pentru generațiile viitoare.

Pasiune transformată în moștenire culturală

Casa Curteană nu ar fi existat fără implicarea Lianei Mănescu, care a înțeles că trecutul trebuie păstrat și pus în valoare. După cum ne-a povestit chiar ea, dintotdeauna intuiția a ghidat-o înspre lucruri care deși pentru unii pot părea banale, de fapt meritau să fie salvate – însă pentru asta cineva trebuia să le vadă potențialul.

Fiecare obiect din acest muzeu etnografic a fost descoperit, salvat și așezat la loc de cinste cu o grijă aparte. Obiectele expuse nu sunt simple relicve, ci o mărturie a unei vieți trăite, un fragment dintr-un tablou mai mare.

Ideea creării acestui muzeu etnografic a luat naștere în pandemie, când Liana Mănescu și soțul ei, Jan Mănescu, proaspăt (re)veniți la Curtea, au realizat că multe obiecte nu merită să fie doar recuperate și restaurate, ci povestea lor trebuie împărtășită cu cât mai mulți oameni.

De atunci, fie că e vorba de o broderie lucrată manual, găsită într-un cufăr, de o călimară de cerneală, de un război de țesut sau de cărți și caiete folosite de elevi cu zeci de ani în urmă, fiecare descoperire a reprezentat o victorie împotriva uitării.

Obiecte cu povești impresionante: caiete, călcătoare, aparate de fotografiat și o ladă militară care a trecut prin Siberia

„Aici este colțul școlar cu obiecte școlare vechi. De exemplu, această tăbliță, care seamănă foarte bine cu tableta de astăzi, cel puțin la formă, care pe o parte este pentru matematică, iar pe cealaltă pentru limba română. […] Aici mai sunt un Abecedar și un manual de matematică de clasa I. Le arăt copiilor care vin cât de frumos erau ilustrate și colorate aceste manuale chiar și atunci. În cartea de matematică, culorile dispăreau treptat-treptat și apăreau, în schimb, mai multe exerciții și probleme. Ideea este că la sfârșitul clasei I, copiii de atunci știau mult mai multe decât cei din ziua de azi, pentru că și programa era diferită. […]

Aici mai am un maculator care i-a aparținut unui copil care între timp a ajuns profesor de muzică. El s-a născut în 1924 și prin ‘39 era elev la Caransebeș – am păstrat caietul lui pentru ca cei care trec pe aici să vadă cât de mult învățau copiii în vremea aceea; era extraordinar de mult! Avea capitole separate pentru geografie, istorie, matematică, limba română, religie, chimie – absolut tot, este foarte interesant. La un moment dat, în acest caiet apare cum copiii au învățat de unde au fost strămutați românii în Transnistria: din Ardeal. Au fost strămutați acolo pentru că li s-a dat pământ mai bun și li s-au făcut anumite promisiuni”, a explicat Liana Mănescu, cea care le face vizitatorilor mici și mari turul muzeului, împărtășindu-le toate detaliile.

În „colțul școlar” mai apar și alte înscrisuri de interes, care ne arată ce preocupări aveau cei de la finalul anilor 1800 – începutul anilor 1900: un document despre chestiunea pedepselor în școli, respectiv arhive ale învățătorilor în care își notau date despre elevi (nu note, cât informații despre prezență, părinți etc.).

Mergând mai departe, vedem broderii lucrate manual, cu mesaje sau fără, medalii și fotografii din Primul Război Mondial, dar și cum arătau primele fiare de călcat – unul dintre ele avea în interior un metal încins, care să îl mențină cald cât mai mult timp posibil.

„Povestea piglaisului începe cu mai mult de două secole în urmă, în atelierul unui croitor maestru ce se întrecea în a face rochii pentru prințese, haine pentru prinți și chiar pentru regele și regina acelui regat! Pentru că hainele trebuiau sa fie impecabile, croitorul s-a gândit cum ar putea sa întindă mătăsurile boțite din care urma sa croiască hainele regale. A vorbit cu fierarul împărătesc și acesta a reușit sa-i facă un călcător, o simplă talpă de metal care încinsă în foc și păstrând căldura, reușea să întindă materialul șifonat ce urma să fie transformat în haine.

Călcătorul acesta ori era prea fierbinte, ori se răcea prea repede, așa că mintea iscoditoare a omului a căutat o îmbunătățire a lui și a creat un călcător a cărui talpă să rămână curată, dar să poată fi totuși încălzit, așa ca i-a făcut o deschidere în partea din spate și acolo a introdus o bucată de metal înroșit în foc, de forma călcătorului! Mai târziu, oamenii au îmbunătățit forma călcătorului, făcându-i deschiderea pe deasupra, pe unde îi introduceau cărbuni încinși, dar lăsându-i orificii deasupra tălpii și sub capacul de deschidere pentru degajarea fumului. Funcționând pe același principiu, oamenii au îmbunătățit forma călcătorului, adăugându-i diverse elemente decorative, până când au ajuns să descopere și primul călcător electric”, scrie Liana Mănescu pe pagina de Facebook Casa Curteană – Muzeu Etnografic.

Interesante sunt și ramele foto, lucrate manual, cu mult gust, de fetițe de 10 ani, care așa își ocupau timpul liber. În plus, aparatele de fotografiat expuse, care au peste 100 de ani, arată cum au evoluat de la un an la altul și cum au devenit, pe măsură ce a trecut timpul, mai compacte și mai performante, într-o perioadă a inovațiilor continue.

Urmează povestea unei lăzi militare, care i-a aparținut unui tânăr prins în vâltoarea celui de-Al Doilea Război Mondial. A fost luat prizonier de război de către ruși, în Siberia, iar familia l-a crezut mort după ce nu a mai primit mesaje din partea lui.

„O perioadă, după ce a plecat în armată, le-a scris acasă părinților, după care nu au mai primit nicio veste de la el. Bineînțeles că l-au considerat mort. El, de fapt, fusese luat prizonier de către ruși și dus în Siberia. A reușit să se întoarcă acasă după 8 ani de la plecare, cu lada de lemn făcută de tatăl său”, precizează Liana Mănescu.

Mai mult decât un proiect. O misiune

Pentru inițiatoarea acestui muzeu etnografic, Casa Curteană este mai mult decât un proiect, este o misiune. Este felul ei de a da înapoi comunității, de a păstra vie esența satului bănățean și de a transmite generațiilor viitoare frumusețea unei lumi care merită să fie cunoscută. Lăzi doldora de obiecte decorate printr-o multitudine de tehnici așteaptă să fie descoperite.

„De o parte și de alta sunt paturi făcute de bunicul meu. Nici nu le-am dat cu lac, doar le-am curățat. Absolut totul este original și foarte, foarte vechi. Toate broderiile pe care le păstrez pe pat sunt lucrate manual, toată dantelăria este făcută de mână. Și costumele sunt foarte vechi, la fel și șubele – au peste 100 de ani. […] Aici, la Curtea, a existat un atelier unde se bătea lâna, din care apoi se făcea stofă. Din stofă se făceau șubele – deci șubele pe care le vedeți aici sunt făcute aici, în acest atelier din Curtea. Cămașa i-a aparținut bunicului meu din partea tatălui, care s-a născut în 1895 și care a murit când eu aveam 11 ani. L-am cunoscut în această cămașă și de aceea nu am reparat-o. Am lăsat-o așa cum era, autentică. […] Am expus pe măsuță și portofelul bunicului meu, care a fost tâmplar, cu însemnele lui – măsurători pe care le lua când mergea la oameni”, amintește Liana Mănescu, înainte de a ne muta la colțul războiului de țesut.

Pe vremuri, înainte de apariția fibrelor sintetice și a mașinăriilor de tot felul, pentru a crea minunății și utile, și decorative, femeile dibace puneau în funcție războiul de țesut. De obicei făceau acest lucru iarna, pentru că în timpul verii participau la munca grea a câmpului. Printre altele, făceau haine, cuverturi și „străițișoare” – plăsuțe în care puneau colăcei care se împărțeau cu o zi înainte de Ajunul Crăciunului.

Camera Costumelor

Muzeul este completat de o cameră a costumelor. Fiecare culoare, fiecare țesătură și fiecare model simbolizează ceva.

„Cum muzeul se află la interferența județului Timiș cu județele Hunedoara și Arad, aici sunt și câteva costume tradiționale vechi din aceste județe, cum este și cel din Zona Pădurenilor, o zonă care păstrează încă autenticitatea costumelor și a obiceiurilor. Costumul este unul modest, de muncă, ce a aparținut unei femei vârstnice, dar la care stăpâna lui a muncit cu migală chiar dacă acesta nu are un model amplu și complicat. Modelul mai amplu se află pe pieptul cămășii și pe mânecile lungi care au de asemenea o terminație simplă, ca și poalele”, detaliază Liana Stancu.

Broderia spartă, regăsită pe multe piese, este cu adevărat impresionantă. Însă tehnicile de brodat nu se limitau la ea. În costumul tradițional feminin din zona Făgetului, unde se află și Casa Curteană, culoarea predominantă este cea roșie, iar modelul consacrat este rombul, regăsit in absolut toate costumele feminine, atât în spăcel cât și la poale. Costumul roșu este purtat încă din copilărie, de către fete, făcut de „moașă”, și apoi, în continuare cu prilejul unor evenimente sau sărbători până la deplina maturitate. Familiile cu posibilități materiale plăteau persoane care să le brodeze fetelor ce se apropiau de măritiș costume de alte culori, cum ar fi albastru și roz, dar care și ele respectă modelul consacrat.

„Fie că broderia se află pe spăcelul femeiesc sau pe cămașa bărbătească, era lucrată cu aceeași dăruire, căci nu exista un scop mai nobil decât acela de a se diferenția prin frumusețe și artă de la un spăcel la altul ori de la o cămașă la alta, căci fiecare femeie dorea sa își arate măiestria și creativitatea atunci când aceasta era etalată în zilele de mari sărbători, când întreaga comunitate se aduna în jurul bisericii. Curiozitatea era mare, la fel ca nerăbdarea tinerilor dornici de a îmbrăca și etala costumul tradițional, dar nu o întrecea pe aceea a femeilor ce aruncau ocheade pentru a descoperi modelul ținut ascuns, ce trebuia să constituie pentru toată lumea o surpriză, dar și un mod de ierarhizare a talentului și măiestriei acelor femei care trebuiau să dea gata lucrarea până la momentul etalării”, mai scrie pe pagina de Facebook a muzeului.

Pe un alt manechin poate fi admirat un spăcel realizat în întregime cu broderie manuală, alături de poale lucrate cu același tip de broderie, întreg ansamblul fiind înfrumusețat de o cătrânță de mătase groasă, din China, pentru care femeile din acea vreme trudeau mult ca să o poată avea.

O vizită de suflet pentru toate vârstele

Pentru copii, Casa Curteană este o lecție vie de istorie și tradiție, o ocazie de a înțelege cum trăiau, munceau și își sărbătoreau viața bunicii și străbunicii noștri. Pentru adulți, este o călătorie nostalgică, o reîntoarcere la rădăcini, la valorile simple, dar esențiale.

Aici, vizitatorii nu doar privesc exponatele, ci le descoperă într-un mod interactiv, ascultând povești despre fiecare în parte.

În curte, copiii pot vedea inclusiv „tunelul aricilor”, pentru ei o adevărată atracție. Este un tunel care conectează două curți, astfel încât micii gardieni țepoși ai Casei Curtene să poată ajunge la mâncarea pisicilor.

Programarea vizitelor se face în prealabil, printr-un mesaj pe pagina de Facebook Casa Curteană – Muzeu Etnografic. Intrarea este gratuită.

Cei interesați să contribuie la păstrarea acestor tradiții pot face donații la fața locului. De asemenea, dacă credeți că anumite obiecte pe care le aveți și-ar putea găsi locul la Casa Curteană, lăsați un mesaj pe pagina de Facebook a muzeului.