Cei trei doreau să deschidă o nouă rută pe acest vârf de peste 8.000 de metri, fără oxigen suplimentar și fără ajutorul șerpașilor. Partea grea au făcut-o deja, dar nu au avut parte de fereastra de vreme bună pentru a cuceri vârful… Din păcate, vremea le-a dat planurile peste cap…

„Cobor cu grijă, cu colțarii scrâșnind pe șisturile fărâmicioase, înfingându-mă din când în când în grohotișul înghețat. Deși aici ar merge și fără coardă fixă, am pus-o ca să ne mișcăm mai repede. O fracțiune de secundă și coarda de deasupra mea agață o piatră cât palma, care se rostogolește spre vâlcelul de sub mine. Peter a intrat în vâlcel de 2 minute și nu știu dacă a apucat să iasă, iar piatra a luat viteză. Urlu “Rock!” cu toată puterea rămasă între gâfăituri și sper doar să îl găsesc pe Peter neatins și cu designul sponsorilor de pe cască neafectat. Intru la rândul meu în vâlcel și observ că Marius vine repejor de mai sus. Nu am chef de pietre așa că rapelez în salturi, iar la traversare îmi pun pioleții după gât și mă prind cu grijă de colțurile stâncoase.

Traversarea e ușoară, dar cu 20 kg în spate și zeci de colțuri ascuțite dedesubt, o alunecare nu e o opțiune. Chiar și în coarda fixă care ne ține feriți de cei 1000m de dedesubt. Peter e ok, vine și Marius, dar îmi cade de pe rucsac unul dintre bețele telescopice de ski din carbon. Se oprește înaintea unui prag, de unde urmează o săritoare de 10 m. Nu am chef să îl las, e scump și nu îl găsesc decât în State, așa că mă desfac din coardă și încep să cobor, cu ambii pioleți, distanța de 6 m până la el. Colțarii scrâșnesc pe o placă ascunsă sub zăpadă și mă înfig în pioleți. Mai am 3m, dar hăul de sub mine arată ca naiba….”, povestește Horia, în scris, pe pagina sa de Facebook.

Este cea de-a 21-a expediție internațională a lui Colibășanu şi cea de-a 16-a în Himalaya. Cei trei alpiniști, după tot efortul și cu o vreme nefavorabilă planurilor de ascensiune au decis să revină în tabăra de bază și să planifice întoarcerea acasă.

„A trecut ceva vreme de când nu am mai făcut așa o expediție. În sensul de lung, greu și dincolo de greu. Întâmplător sau nu, echipa e extraordinară. Peter și Marius parcă sunt luați din fișa postului. Se cațără ca niște draci, cară ca niște hamali și la sfârșit shareuiesc o țigară. Iar în intervalele de vreme rea stau zile în șir în condițiile spartane de tabără de bază de parcă ar fi în concediu în Bali, bucurându-se de o cafea, o pipă sau o țuică românească de la Marius de parcă am fi la 5 stele, nu într-un cort legat cu frânghii ca să nu ni-l ia uraganul prognozat pe poimâine. Să deschizi o rută nouă nu e ușor nici în România. În Himalaya cu atât mai mult. Și de departe cel mai mare impediment este necunoscutul, estimarea a ce te așteaptă următoarea zi.

În ciuda modului light în care încercăm să luăm lucrurile, nu suntem aici în concediu. Nu am venit să ne distrăm, am acceptat să venim să suferim. Și știam că va fi greu.

Dar oare greul are suficiente grade de comparație? Pentru că e greu de descris în adjective cum lucrurile devin grele, tot mai grele și mai grele și începi să te întrebi nu dacă mai durează greul, ci cât timp o să mai crească în intensitate și dacă o să o ia de la capăt. În Himalaya, pe o rută normală se înaintează cam 600-1000 m pe zi pe o distanță de aproximativ 3000-4000m din tabăra de bază până pe vârf. Altfel spus, odată aclimatizat se ajunge pe vârf în 3-4 zile, plus o zi-două pentru coborâre.

Aici, pentru cei 4000m, am avut și zile bune în care înaintam 200-300m. Dar au fost și 3 zile consecutive, despărțite de câte o zi de pauză, în care munceam 10-11 ore, urcam aproape 1000 m ca să înaintăm pe ruta nouă 20-30 m. Apoi înapoi jos, neștiind când o să se termine această muncă mai degrabă sisifică, decât alpină.

În porțiunea de perete și horn am cam văzut din ce material sunt fabricate corzile, pitoanele, friendurile, Marius și Peter. Mult mai tare decât aș fi crezut.

Nu am mai bătut pitoane de 10 ani. Nu am chef să îmi zică Peter că nu sunt plasate bine, în consecință, cu brandul subțire de dentist, pun două mâini pe coada ciocanului. Gen Monica Seles, doar că nu țip. Pe porțiuni surplombate, coarda fixă se depărtează de horn și la urcare suntem nevoiți să ne facem pedale, pentru a putea urca pe coarda cu 2 blocatoare. Nu, nu pedale de bicicliști, ci de speologi, oricum la fel de alpinistic precum un buchet de trandafiri pe rucsac. La o surplombă de zăpadă moale, în care nu stau pioleții, vin pregătit cu lopata și după o oră, înaintez 5 m, desființând surplomba și făcând trepte din corniere de aluminiu. Sunt fleașcă și rupt. Îngheț bocnă într-o oră, cu pufoaica pe mine, laolaltă cu Peter, în timp ce Marius trece cu măiestrie de surplomba de un metru. Inutil să mai spun că după 4 m s-a descălțat și a luat papucii de cățărat, lăsând bocancii cu colțarii pe ei atârnați de un piton, înghețându-i teribil picioarele până la sfârșitul lungimii de coardă.

Dar la capătul peretelui nu ne așteaptă o creastă lină până pe vârf, ci o nouă porțiune tehnică, mai ușoară decât peretele, dar care necesită corzi fixe. Încă o săptămână de muncă”, scrie Horia.

După o lună și jumătate de eforturi, porțiunea de rută nouă, cea mai dificilă, e deschisă. Horia Colibășanu, Marius Gane și Peter Hamor ajung la 5600 metri… Aveau nevoie doar de o fereastră de vreme bună, fără vânt peste 30 kilometri pe oră în zona vârfului, pentru măcar patru zile…

„Anul acesta, fereastra nu a venit. Se pare că, la fel ca în 2014, o perturbare a vremii în emisfera nordică duce la ploi interminabile în România, inundații în Slovacia și lipsa unor ferestre pentru ascensiuni fără oxigen în Himalaya.

Suntem în cort la 5600 m. Marius stă în stânga cu capul în gluga sacului de dormit, aproape complet imersat. În dreapta, Peter a început să se foiască. E ora 5, se luminează. Norocosul de pe mijloc începe să pună gheață în oala de aluminiu și pregătește cafeaua. Cu binecuvântări celui ce a inventat 3+1, începem să ne dezmeticim. Peter bodogăne, ca în fiecare dimineață, despre condens. Marius privește senin de parcă ar vedea prima oară marea. Scot capul din cort și la 300 m deasupra noastră windflag-urile se desfășoară pe toată creasta. Vânt de 40-50 km/h.

Peter se uită întrebător. Doar dau din cap că nu. Știam de când am plecat că nu vom avea prognoză bună, dar am decis să încercăm. Să ajungem în tabăra 2 și să nu ne întoarcem decât dacă suntem în pericol, pentru că vântul nu ne mai lasă. Și eventual să recuperăm echipamentul de câteva mii de euro de căciulă. Iar vântul nu ne lasă.

Avem o coborâre lungă, grea și riscantă în față, nu ne putem detașa încă. Nu după un an de muncă, speranțe și visuri. Nu după 2 luni de eforturi intense, de stat între stânci și ghețuri. Încet, se înfiripează o idee: Nu luăm totul! Lăsăm ce putem pentru la anul. În fond, partea mai grea e rezolvată, știm ruta în mare măsură.

Nu ne mai trebuie decât hotărâre pentru la anul și o fereastră de vreme bună. Abia aștept trecerea perioadei de tranziție ca să reîncep să mă antrenez.

Mai ales că am ambele bețe telescopice.

Și o echipă valoroasă: doi colegi de expediție pe care pot conta, parteneri și sponsori care înțeleg provocarea Himalaya pentru că și ei sunt obișnuiți cu astfel de provocări în munca pentru performanță.

Le mulțumesc tuturor celor care au fost alături de mine, cu un gând de încurajare!”, scrie Horia.

Expediția este un proiect al Clubului Sportiv Alternative Timișoara, club afiliat la Federația Română de Alpinism și Escaladă care derulează şi monitorizează proiecte de alpinism în calendarul sportiv internațional.