Structurile care reușesc să îi confere stabilitate sunt mușchii coafei rotatorilor (supraspinos, infraspinos, subscapular și rotundul mic), tendoanele și ligamentele din jurul articulației umărului. Potrivit lui Butu, din cauza acestei instabilități, umărul este predispus la apariția uzurii (impingement). Sindromul de impingement al umărului este una dintre cele mai frecvente afecțiuni ale articulației umărului.

Neer a fost primul care a introdus noțiunea de impingement a coafei rotatorilor în 1972. El susținea că uzura mecanică a mușchilor coafei rotatorilor apare mai ales atunci când partea superioară a scapulei (acromionul), apasă pe acești mușchi, atunci când brațul este ridicat. Neer a clasificat sindromul de impingement în 3 stadii:

• Stadiul 1, apare mai ales la persoanele până în 25 de ani
• Stadiul 2, este o continuare a stadiului unu și se manifestă la persoanele între 25 și 40 de ani
• Stadiul 3, de obicei afectează persoanele peste 40 de ani și pot fi prezente rupturi ale mușchilor coafei și modificări osoase ale acromionului, în aceste situații este posibil să fie nevoie de o intervenție chirurgicală

Dacă rupturile mușchilor coafei rotatorilor se produc mai des în rândul persoanelor mai în vârstă, sindromul de impingement apare mai frecvent la persoanele tinere care practică sporturi precum: înot, volei, tenis, haltere, dar și alte activități ce presupun ridicarea brațelor deasupra capului în mod repetat (constructori, pictori, sculptori etc.). Aceste mișcări repetate cu brațele deasupra capului produc degenerări la nivelul mușchilor coafei rotatorilor.

Simptome

• Durere când ridicați brațul deasupra capului
• Durere când încercați să ajungeți la ceva ce se află pe un raft mai înalt
• Durere când stați culcat pe partea afectată
• Durere în partea din față a umărului
• Dureri în timpul nopții
• Durere când duceți brațul în spate, ca atunci când incercați să închideți sutienul sau să va spălați pe spate

Simptomele apar progresiv, în decurs de câteva săptămâni sau luni. Sindromul de impingement este de multe ori asociat cu alte afecțiuni ale umărului, cum ar fi bursitele și tendinitele mușchilor coafei rotatorilor.

Cauzele sindromului de impingement

Tendoanele mușchilor coafei rotatorilor trec printr-un spațiu îngust, pe sub acromion (o margine osoasă). Sindromul de impingement apare atunci când unul dintre tendoanele mușchilor coafei rotatorilor se freacă de acromion.

Cauzele pot include:

• Ruptura sau edemul unui tendon. Acest lucru poate fi cauzat de suprasolicitare, ca urmare a efectuării unor mișcări repetitive, traumatism sau uzură din cauza vârstei.
• Inflamarea și iritarea bursei. Bursa este un „sac” cu lichid care se află între tendon și acromion, aceasta permite tendonului mușchiului să alunece peste acromion. Din cauza suprasolicitării bursa se poate inflama, ceea ce duce la apariția durerii.
• Structura anatomică a acromionului. Au fost descrise 3 forme diferite ale acromionului: plat, curbat și în formă de cârlig. Acromionul curbat este cel mai des asociat cu sindromul de impingement, 43 % din cazuri, comparativ cu doar 7% în cazul celui plat și 40 % în cazul celui în formă de cârlig.

Tratamentul sindromului de impingement

Recuperarea medicală (Fizioterapia)

Principalul obiectiv al tratamentului este acela de a reduce durerea și inflamația, de a preveni apariția atrofiei musculare, fără însă a exacerba durerea, restabilirea mobilității complete fără durere și restabilirea funcției complete a întregului ansamblu al articulației umărului.

Programul de recuperare va include:

• exerciții sau mobilizări ale articulației, efectuate de terapeut, care să restabilească în primul rând mobilitatea completă a articulației. Exercițiile de întărire a musculaturii se vor concetra pe mușchii care fac mișcările de rotație internă și externă, mușchiul biceps, mușchiul deltoid și mușchii care stabilizează omoplatul.
• Terapia extracorporeală cu unde de șoc (ESWT). Împreună cu exercițiile isokinetice s-a dovedit mult mai eficientă în tratarea sindromului de impingent subacromial decât în cazul aplicării doar a tratamentului extracorporeală cu unde de șoc.

Tratamentul conservator se va continuă pentru o perioadă de 3-6 luni sau mai mult, în cazul în care se înregistrează progrese, lucru care se întâmplă în 60 – 90% din cazuri. În cazul în care nu se observă îmbunătățiri după 3 luni de la începerea programului de recuperare este posibil să fie nevoie de altfel de intervenții, inclusiv intervenția chirurgicală.