Așteptați cu nerăbdare o direcție de cercetare la care se lucrează acum, în care dumneavoastră sunteți implicat? Tot timpul vedem în presă titluri miraculoase privind progresul în cercetarea oncologică.

Asta e o realitate cotidiană. Avem zilnic tot felul de știri din acestea triumfaliste. Aici ține foarte mult și de deontologia celor din media. Știți mai bine decât mine despre ce vorbesc. Sigur, toată lumea vrea să scrie un articol care să capteze atenția. Alții chiar speră că aceste vești spectaculoase sunt adevărate. Realitatea este că istoria oncologiei a fost marcată de foarte mulți pași mici. Nu există salturi de la Pământ la Lună, așa cum s-a întâmplat cu antibioticele sau cu vaccinurile în bolile infecțioase. În cancer, lucrurile au evoluat treptat, au fost foarte multe progrese mici, urmate mereu de altele și altele.

Pe de o parte, sunt milioane de oameni, la nivel mondial, care fac cercetare. La început, aceasta se întâmplă în eprubete, apoi se translatează la animale – pe care se fac experimente, și, ulterior, la om. Toate clinicile serioase de oncologie din lume sunt integrate în așa-numitele studii clinice. Studiile clinice implică cercetări ale acestor medicamente, care au dat rezultate foarte promițătoare în testele anterioare. La început, acestea ajung la bolnavii disperați, care nu mai au alte soluții, după care încet-încet substanțele respective ajung la un public mai larg, dar asta durează.

Cercetarea clinică durează, de obicei, între opt și zece ani. Toate aceste studii clinice sunt extrem de draconice, în sensul că, din 10.000 de molecule inventate în eprubetă, una ajunge în farmacii și 9.999 ajung la coșul de gunoi. De fapt, asta este ceva benefic pentru pentru medicină în general, pentru că ne asigură că acea moleculă care ajunge în practica uzuală medicală funcționează dovedit științific, pe de o parte, și că nu are efecte adverse spectaculoase, pe de altă parte.

Când vorbim de cancer, sigur că trebuie să ne asumăm uneori și aceste efecte adverse. Sunt situații în care tratamentele nu sunt absolut inofensive, dar pe de altă parte, obiectivul este prea important ca să fim atât de selectivi și să refuzăm acele molecule care, în ciuda efectelor adverse, aduc beneficii majore.

Conform statisticilor, uitându-ne și la situația infecțiilor cu HPV, România e „fruntașă” și din acest punct de vedere, față de țările vestice. Există vreun mod prin care putem corecta asta?

Apropo de infecția cu virusul papiloma uman (HPV), este foarte interesant să observăm diferențele. Să ne uităm la felul în care evoluează infecția în țările islamice, de exemplu, unde rigoarea relațiilor sexuale impusă de religia islamică face ca răspândirea acesteia să fie mult mai limitată. Aici, incidența cancerelor de col uterin este mai mică. Dar, pe de altă parte, dacă vorbim de societatea europeană modernă, sunt două metode clare prin care se poate interveni. Avem vaccinarea anti-HPV, care este la îndemâna tuturor, și testul Papanicolau – ca metodă de screening, prin această examinare anuală ginecologică se poate depista un astfel de cancer în fază preclinică, deci în fază preinvazivă, în care tumora nu dă semne și nu este în pericol de a se răspândi, de a metastaza.

Problema pe care o menționați dumneavoastră se referă la faptul că noi, în România, avem mult mai frecvent decât în Europa situații de cancere avansate. Și asta se datorează în principal faptului că nu avem un program de screening atât de eficient precum în Germania sau în Marea Britanie sau oriunde în Europa de Vest. Asta ține foarte mult de sistemul medical, dar ține și de de rigoarea cu care femeile se prezintă la ginecolog și de viziunea acestora asupra sănătății.

Noi, în general, suntem foarte permisivi când vine vorba de propria sănătate și nu suntem dispuși să sacrificăm nici măcar o zi pe an ca să facem acele controale periodice, care sunt esențiale până la urmă. Pe de altă parte, ceea ce vedem acum este că cei care s-au vaccinat în ultimii 10–15 ani, de când avem vaccinurile astea la îndemână, prezintă o incidență tot mai mică, chiar și de cazuri preclinice, pentru că această infecție nu mai reușește să genereze transformările maligne pe care le dădea înainte. Ea există în continuare în populație. Va exista tot mai puțin, pe măsură ce tot mai mulți oameni vor fi vaccinați. Apoi, la un moment dat, o să dispară infecția cu HPV, așa cum a dispărut variola din povestea noastră, a umanității sau cum poliomielita e pe cale să dispară. Doar că ține de noi să înțelegem, cu toții, că dacă ne vaccinăm, scăpăm de anumite boli.

Ce am putea îmbunătăți la capitolul îngrijiri paliative?

Când vorbim de îngrijiri paliative vorbim, în principal, de infrastructură. Aici vine o intervenție a statului – cât de mult este dispus statul să investească în dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea spitalelor, secțiilor de îngrijiri paliative, pentru că, în momentul de față, o mare parte dintre îngrijirile paliative sunt asigurate de ONG-uri sau alte entități nonprofit, independente, care o fac din entuziasm, din dorința de a-și ajuta aproapele, multe dintre ele gestionate de așezăminte bisericești. Noi suntem., de asemenea, un ONG. În Timiș sunt 32 de paturi, după știința mea. Noi avem 20, alte 12 sunt la Hospice. Total insuficiente, din păcate. Sunt județe unde avem 300 de paturi, cum e Iașiul. Și acolo, în general, paturile sunt pline. Clar este nevoie și de această componentă de îngrijiri paliative.

În România este încă la început; nu exista îngrijire paliativă până la sfârșitul anilor ’90. Tot ce s-a făcut, s-a făcut în ultimii 20-25 de ani. A existat un pionier, Casa Speranței de la Brașov. Ei au dezvoltat și legislația respectivă și legislația morfinei, de exemplu. Dar lucrurile nu pot fi făcute doar de entuziaști, trebuie susținute financiar și, din fericire, vedeți în programul național de cancer că unul dintre primele eforturi au fost făcute în direcția asta. Lucrurile se schimbă în bine. Să sperăm că se schimbă suficient de repede încât să mai apucăm cu toții ceea ce ne dorim.

Dacă ar fi să demontați niște mituri despre patologia oncologică, niște preconcepții pe care le auziți în practica medicală, care ar fi acestea?

Sunt foarte multe, dar o preconcepție de care mă lovesc zilnic și care generează sute, mii de decese anual este că dacă te atingi de o tumoră, aceasta se împrăștie. Deci nu facem nicio biopsie, pentru că dacă o înțepăm sau încercăm să o „ciupim” sau să luăm un mic fragment din ea, se împrăștie. Nu știu de unde a apărut această idee, dar face ravagii și am foarte frecvent situații în care pacienții refuză biopsia. Refuzând biopsia, își refuză chiar lor înșile un diagnostic corect și o terapie corectă, pentru că nu poți să faci o terapie fără să ai o biopsie din tumora respectivă. Ideea, de fapt, a fost și cercetată statistic, pentru că e de bun simț până la urmă să te întrebi dacă „zgândărind”, că ăsta e verbul pe care îl folosesc pacienții, o tumoră generăm împrăștierea ei. Statistic s-a dovedit în mod categoric că așa ceva nu se întâmplă. Biopsia aduce doar beneficii și probabil că această idee a apărut din practica uzuală. Au fost pacienți care au făcut o biopsie și ulterior au dezvoltat metastaze. Dar tumora aceea s-ar fi împrăștiat oricum, pentru că asta face orice tumoră malignă, diseminează și metastazează. Fie că i-ai făcut o biopsie, fie că nu, lucrurile se întâmplă exact la fel.

Ce speranțe aveți privind abordarea patologiei oncologice în viitor?

În oncologie, lucrurile arată mult mai bine astăzi decât arătau acum 10, 15 sau 20 de ani. Avem tot mai mulți specialiști, avem resurse tot mai importante. Imaginea nu este perfectă. Nu cred că există vreo țară care să poată spune că se laudă cu un sistem de sănătate perfect. Am stat de vorbă cu colegi din Austria sau din alte țări mai dezvoltate. Și ei își criticau propriul sistem de sănătate. Să nu credeți că e vreo țară în care oamenii sunt foarte fericiți cu sistemul lor. Depinde foarte mult cu ce te compari. Dacă ne comparăm cu ceea ce era în trecut, categoric stăm mai bine. Dacă ne comparăm, eu știu, cu Elveția, probabil că pierdem la majoritatea capitolelor. Ceea ce trebuie să ne dorim e să fim tot mai buni pe măsură ce trece timpul și să o facem cât mai repede.