Timișoara a câștigat titlul de Capitală Culturală Europeană nu pentru că a reușit să convingă un juriu european de cât de dus pe la teatru și muzee este timișoreanul de rând, ci tocmai prin faptul că actul cultural are mai mare nevoie de ajutor aici, spre deosebire de Cluj, Iași sau București. Membrii Asociației Timișoara Capitală Culturală Europeană care au lucrat la dosarul de candidatură au reușit atunci să demonstreze imensul potențial pe care orașul îl are și de faptul că un „imbold”, cum este acest titlu, ar fi suficient pentru a-l transforma radical într-un centru cultural al regiunii. Pentru că, până la urmă, Timișoara Capitală Culturală Europeană este în primul rând despre actul cultural și infrastructura necesară acestuia, apoi despre clădiri istorice, restaurante, baruri, hoteluri sau apartamente în Airbnb.

Este despre oamenii de cultură (actori, pictori, muzicieni, scriitori sau sculptori) și cei care îi înconjoară (sunetiști, manageri culturali, luminiști, sufleuri etc.) și apoi despre afaceri cu milioanele de turiști care vor asalta orașul în anii care vor veni. Pentru că turiștii – câți ori fi și când vor veni, dacă vor veni – nu se așteaptă să vadă în orașul Capitală Culturală Europeană doar clădiri frumos renovate, restaurante de lux și televizoare 4K în apartamentele în care vor sta, ci în primul rând niște evenimente culturale de calitate. Iar acestea pot fi realizate doar de oamenii de mai sus. Cei care și-au dedicat viața artelor și au transformat acest lucru într-o carieră. Adică, pe scurt, trăiesc din asta.

Apoi a venit pandemia, starea de urgență, ieșitul din case cu declarații, iar peste actul cultural a căzut cortina. Anunțul de amânare (probabil) a deținerii titlului de Capitală Culturală Europeană de către Timișoara în 2022 sau chiar 2023 a venit ca o gură de oxigen pentru autoritățile locale și naționale care ar fi trebuit să pună la punct infrastructura culturală a orașului și care abia în acest an s-au apucat (dacă s-au apucat) să facă ceva. Fostele cinematografe RADEF, care au intrat în proprietatea Primăriei Timișoara și care ar fi trebuit să găzduiască centre culturale de cartier sunt, în cel mai bun caz, la stadiul de licitație pentru renovare, primele urmând să fie gata pe la mijlocul anului viitor. Castelul Huniade, care a găzduit Muzeul Banatului, este în într-o eternă renovare de vreo 14 ani și nu va fi în niciun caz gata în 2021. La Operă ce se mai mișcă lucrările începute recent, după ce timp de mai multe luni schelele goale au sprijinit această clădire. În fine, „coroana” dosarului de candidatură, acel MultipleXity este abia acum în stadiul de concurs de proiecte. De aceea, o eventuală amânare a deținerii titlului este primită cu bucurie de autoritățile locale și naționale, care erau pe cale să fie prinse de turiști, în 2021, cu schelele pe obiectiv.

Nu același lucru se poate spune, însă, despre profesioniștii din cultură, care, oricum, nu o duceau grozav nici înainte și pe care restricțiile i-au lăsat fără vreo sursă de venit. Nu vorbesc aici despre vedete, acei 1 la sută care câștigă zeci sau sute de mii de euro pe an. Ci despre cei mulți, care nu au avut acest noroc. În timp ce toți, de la primar la premier, vorbesc despre terase și slujbe în biserici, nimeni nu suflă o vorbă despre aceștia. Actorii și muzicienii mai vocali în această perioadă nici măcar nu cer ajutorul statului, așa cum au făcut-o alte domenii, ci doar să fie lăsați să își facă, responsabil, treaba. De ce, de exemplu, nu am putea avea concerte sau piese de teatru pe modelul slujbelor ținute în fața lăcașurilor de cult? Sau lansări de carte pe modelul mersului la cumpărături în supermarketuri?

Mă tem că, în țara în care analfabetismul funcțional e pe cale să devină majoritar, cultura a fost măturată direct sub covor. Pentru că nu ține nici de foame și nici nu aduce voturi. Și dacă vom continua așa, în 2022, 2023 sau când vom deține prestigiosul titlu de Capitală Culturală Europeană, vom avea săli frumoase, dar goale. Iar pe profesioniștii de azi din cultură îi vom găsi pe alte meleaguri mai prietenoase.