Simona Gorbe a învățat primele detalii legate de croitorie la școala profesională, iar la 17 ani s-a angajat ca ucenică. De atunci n-a mai abandonat mașina de cusut decât în concedii. Și-ar dori să învețe o fată tot ce a acumulat în trei decenii de meserie, însă spune, cu regret, că tinerii din ziua de azi nu au răbdare, cerința numărul unu pentru această profesie.

Cum ați ajuns croitoreasă?

Am studiat trei ani de profesională la MIU, după care m-am angajat pentru că mi-a plăcut foarte, foarte mult meseria de croitor. Mi-am dorit-o de când am fost mică, am îmbrățișat tot ce ține de partea meșteșugărească. Mi-au plăcut tapiseria, ceramica, desenul, mi-a plăcut foarte mult mirosul de lână. Și atunci am decis să urmez o carieră în croitorie. M-am angajat pentru început ca mașinistă.

Primul meu salariu a fost un eșec total pentru că a fost atât de mic încât am venit acasă plângând la tata și i-am zis: «eu nu mai vreau să mă fac croitoreasă pentru că e salariul mic». La care el a zis: «dar ce credeai, că te faci director de la început? Nu se poate, de jos se începe». Și atunci m-am ambiționat și am crescut încet, încet. Din mașinistă am ajuns la sala de croi, la sala de creație la un atelier din zona Dacia.

Făceam unicate și piese de serie mică, asta mi-a plăcut – că nu exista monotonie.

Ați mai făcut cursuri pe parcursul anilor?

 

Nu. Am avut parte, în schimb, de doamne mai în vârstă la care am fost ucenică; ele m-au învățat într-adevăr toate tainele croitoriei, pentru că au văzut că aveam capacitate și eram interesată. Mi-au spus: «unghiile jos, dexteritate, gura mică să înțelegi ce îți explic și răbdare». Aveam așa o dorință de a învăța croitorie, pentru că îmi doream ca bucata aceea de stofă ce mi-ai dat-o în mână s-o văd repede fustă, însă toată lumea spunea: «cu răbdare, o iei pe tine, o probezi, îi pui măsură, îi pui semne și atunci vezi încet-încet cum crește din mâna ta dintr-o bucată banală de stofă sau mătase o bluză sau fustă și atunci ai să fii, într-adevăr mândră».

Și i-am ascultat, iar pentru asta am ajuns ce am ajuns: de la a tivi o batistă până la a face o rochie de mireasă. Cu răbdare. A durat ani, au fost plânsete, răscoale înlăuntrul meu pentru că nu mi-a ieșit croiul, mă certam eu pe mine, dar doamnele care au avut grijă de mine m-au mustrat la timpul potrivit și au zis: «fără grabă. Dacă nu ai răbdare, n-ai să te poți face niciodată o croitoreasă iscusită».

Așa am învățat să am răbdare ca să pot să dau viață, într-adevăr, unor haine. La început făceam produsele cap – coadă. Apoi, m-am plictisit și am vrut ceva mai alert. După un timp, firma respectivă s-a închis și m-am angajat în confecții, dar simțeam că nu era locul meu.

Nu mă poți ține pe scaun opt ore, să nu vorbesc, să fiu ca robotul, aceeași rutină zi de zi; am vrut altceva. Lucrez de la 17 ani, am acumulat foarte multă experiență și încă mai am de învățat. În meseria de croitor în fiecare zi înveți cu totul altceva. E noul care te sperie câteodată, dar ai satisfacția produsului finit.

Când v-ați deschis atelierul de croitorie în care lucrați acum?

În 2010. Soțul meu m-a ambiționat să-l deschid pentru că vedea unde am lucrat atunci, la o firmă care tot așa făcea reparații, că lucram cu drag. El a avut încredere în mine. Am lucrat tot modificări, dar numai la lucruri noi. Acum am în atelier și lucruri vechi, și lucruri noi, și lucruri de la bunica, și lucruri care au însemnătate sentimentală pentru clientele care aduc la modificat rochia mamei sau a bunicii.

La început am fost sceptică, mă gândeam că poate n-o să meargă, așa că am început cu două mașini de cusut, o mașină de surfilat, o mașină simplă, trei cutii de ață și zece fermoare. Au venit clienții încet-încet și apoi s-au adus unii pe alții. Cea mai faină reclamă e cea din gură în gură, cea pe care ți-o fac clienții.

Așa am ajuns la faza în care am cunoscut o clientă când era în clasa a VII-a, iar anul trecut i-am modificat rochia de mireasă. Timpul a trecut, dar clienții mi-au rămas fideli.

Ce vi se cere cel mai mult în clipa de față?

Modificările, și asta pentru că lumea pune preț pe calitatea hainelor. Oamenii s-au săturat să cumpere lucruri de proastă calitate din diferite locuri, cum ar fi site-uri din China, și atunci preferă, dacă au în dulap lucruri de calitate sau găsesc în târguri haine second-hand, să le modifice, să investească în ele. Hainele de demult au un alt viitor acum pentru că se pune amprenta pe calitate. Nu mai sunt stofele care au fost odată. Eu când am învățat croitorie am făcut-o pe stofele de la Industria Lânii, apoi când m-am angajat, am avut norocul să învăț pe stofe englezești, turcești, stofe de Brașov.

Dacă o clientă are în dulap o rochie de calitate pe care a dat 1.000 de lei când a fost nașă și vrea să o mai poarte la un eveniment, o aduce la modificat. Îi scot o mânecă sau îi pun un voal, ori îi pun un cordon sau îi aplic niște mărgele, îi dau o altă valoare rochiei ca să mai poată fi purtată. Am modificat și costume pentru domni. S

unt unele piese vestimentare care se pot modifica, sunt altele care nu se pot modifica, din păcate, pentru că se strică modelul și nu arată bine. Sunt clienți care acceptă și alții care spun: «mă duc și mai încerc în altă parte». Nu trebuie să fii supărat. După un timp se reîntorc și spun: «ați avut dreptate». Atunci ai satisfacția că nu i-ai îndrumat greșit.

Cum sunt clienții dumneavoastră, cum i-ați descrie?

Am două categorii de clienți pentru că atelierul e într-un cartier istoric. Am și clienți în vârstă, generația 60-80 de ani, dar și mulți clienți din generația 20-50 de ani. Cei din urmă sunt de genul: «fă-mi repede, am nevoie acum, nu mă interesează cât costă, mulțumesc frumos că mi l-ați călcat» – deci sunt generația pe repede înainte. Pe când cei care sunt trecuți de a doua tinerețe au deosebita plăcere de a proba produsul după ce pleacă de la mine.

Am o doamnă foarte dragă, care vine cu produsele împachetate în hârtie. Am și doamne care spun «am venit la fata mea» sau «am venit la nepoata mea». Deci mă simt o norocoasă! Trebuie să le intri în grații pentru că au nevoie de mângâiere de multe ori. Îmi place foarte mult că pot să interacționez cu clientul direct și să-l fac să se simtă bine.

Nu se rezumă totul la faptul că a venit să-și scurteze pantalonii, îi arăți o mutră acră, i-ai luat banii și a plecat.

Ce le recomandați tinerilor care urmează să-și aleagă o meserie? De ce ar trebui să țină cont?

În primul și în primul rând, în toate meseriile trebuie să ai vocație pentru ceea ce îți dorești să faci. În al doilea rând, nu toată lumea își alege corect meseria de la bun început. Dar pentru orice meserie pe care vrei să o faci trebuie să îți dorești foarte mult să ajungi acolo. Eu de mică am știut că voi deveni croitoreasă. În prima zi de școală din clasa întâi, mi-am rupt tot tivul de la sarafanul uniformei școlare, iar învățătoarea mi-a prorocit că mă voi face croitoreasă.

Tinerii din ziua de astăzi vor să facă mult, sunt hotărâți, dar când dau de greu efectiv se panichează. Nu au încredere în ei, nu au un țel cum aveam noi. Trebuie să-și dorească foarte mult să facă meseria aleasă. Nu toți ne putem face directori. De exemplu, mie nu îmi place să fac prăjituri. Nici n-aș fi fost bună, oricât mă punea mama să o ajut la cremă, tot se tăia.

Deci fiecare trebuie să ne îndreptăm spre ceea ce avem vocația, așa cred. Poate și acolo sus cineva ne îndrumă. T

inerii trebuie doar să aibă încredere în ei. Mi-am căutat o fată, s-o învăț, exact cum m-au învățat și pe mine alte doamne, dar nu am găsit pe cineva care să aibă răbdare. E altă categorie de oameni în ziua de azi. Din clasa mea de la școala profesională, sunt singura care profesez meseria de croitor.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe adresa redactie@tion.ro.