A început să facă teatru la 15 ani, iar spectacolele pentru copii i-au dezvăluit treptat o afinitate care avea să-i schimbe parcursul profesional. După facultate, într-un moment în care se întreba ce poate face cu diploma de actriță într-un domeniu în care oportunitățile erau puține, s-a întors la una dintre bucuriile pe care le descoperise încă din adolescență: lucrul cu cei mici. Așa au apărut atelierele prin care teatrul devine, în viziunea ei, un instrument de explorare a emoțiilor, de dezvoltare personală și de înțelegere a lumii. În atelierele Mădălinei, copiii nu învață doar replici. Se joacă, improvizează, schimbă roluri, vorbesc despre emoții, bullying, empatie și relațiile cu cei din jur. Uneori desenează, scriu sau ascultă muzică, pentru că educația prin artă înseamnă, pentru ea, construirea unor punți între forme diferite de expresie.

Cum ai ajuns să faci educație prin teatru?

Am terminat Facultatea de Teatru și Muzică din Timișoara, la secția Artele spectacolului – teatru, licență și master, cinci ani de studiu, am și modulul pedagogic, 1 și 2. Povestea începe la 15 ani, când eram o adolescentă plină de curiozitate și am ajuns să fac cursuri de teatru. Astfel, am ajuns să joc în spectacole la Reșița. Jucam foarte des în spectacole pentru copii și atunci mi-am dat seama cât de mult îmi place lumea copiilor, pentru că era ceva fermecător. Simțeam încă de atunci că, în spectacolele pentru copii, ei știu dacă nu le spui adevărul.

Astfel, îmi doream ca, la finalul spectacolului, să creadă cu toată ființa lor că eu am fost Gretel, Elsa sau pisicuță. Atunci mi-am dat seama că am o înclinație foarte puternică spre copii. Dar anii au trecut, am venit la facultate, deja visam că o să joc pe marile scene. Și, după ce am terminat facultatea, aveam o diplomă de licență în mână, aveam și modulul pedagogic, pentru care mama mea insistase foarte mult să mă înscriu, deși eu nu am vrut, pentru că nu mă vedeam să predau sau nu înțelegeam de ce aș avea nevoie de asta, când eu clar o să fiu o actriță foarte mare. Aveam această diplomă și am trăit niște zile foarte grele pentru o tânără care și-a dat seama că: „OK, și eu acum ce fac cu diploma asta?” Niciun teatru din țară nu angajează, castinguri nu sunt destule, la teatrele private nu era nimic.

Dar eu acum ce fac? Am vârsta pe care o am, nu mai vreau să mă întrețină părinții și atunci mi-am dat seama că trebuie să mă întorc la cine eram înainte de toată experiența din facultate. Și, întorcându-mă, mi-am dat seama că îmi plac copiii și chiar mi-aș dori să am ocazii să lucrez cu copiii. Atunci mi-am dat seama și de foarte multe lucruri care țin de cursurile de teatru pe care le făcusem în copilărie, în adolescență, și am realizat câte lucruri eu aș face diferit. Așa a început să mă bâzâie gândul că eu aș face total diferit toată treaba asta.

Aș face ca un curs de teatru să nu fie doar „înveți niște replici” sau „faci niște improvizații”, ci eu aș vrea să-i învăț pe copii despre viață prin teatru, pentru că, de fapt, teatrul este ca o viață. Mergi la spectacol și vezi viața unor oameni. Actorii chiar ajung să trăiască mai multe vieți și atunci mi-am dat seama că ar trebui să combin aceste două lucruri și să le ofer copiilor o experiență prin care ei să testeze diferite lucruri despre viață prin teatru. Și așa mi-am dat seama că îmi doresc să fac educație prin teatru, educație prin artă. Pentru că eu am început să unesc mai multe arte, să combin, să chem specialiști din alte domenii în atelierele mele, pentru că mi-am dorit să pun punți între arte, nu să le separ și, cumva, copiii să vadă că poți să faci artă în mai multe moduri, nu doar în teatru, în muzică, în pictură. Poți să aduni toate domeniile astea și să faci o combinație. De aceea, de foarte multe ori, în atelierele mele se întâmplă momente de muzică, desen, scriere creativă.

Cum ți-ai dat seama că teatrul poate fi mai mult decât un spectacol și poate deveni un instrument de educație pentru copii?

Dintr-o nevoie. Nevoia mea de a face ceva în domeniul ăsta. Am convingerea că atunci când nevoia te împinge, nu ai cum să nu găsești o cale. Iar nevoia mea era să fac ceva în domeniul meu, dar să nu fie neapărat un spectacol. Atunci mi-am dat seama că ideea de a preda copiilor e uimitoare. De foarte multe ori, foarte mulți oameni o priveau ca pe un ciubuc. Pe când eu mi-am dat seama că nu e un ciubuc. Asta poate să fie viața mea, doar că trebuie să vin curată și să fac asta din pasiune, în primul rând. Și care e, de fapt, cea mai mare pasiune a mea? Am crezut că-i teatrul, dar mi-am dat seama că, întorcându-mă și la jocurile pe care le făceam în copilărie, când mă jucam de-a profesoara, că, de fapt, pasiunea mea cea mai mare e să pot să predau, să pot să ajung să formez comunități în jurul meu și să pot să-i învăț pe copii cât de minunată-i viața asta, dacă știi să o privești prin lentilele potrivite.

Și, de fapt, cred că asta fac. Așa că mi-am dat seama că teatrul e mai mult decât spectacol și cred cu tărie că nu sunt o actriță astăzi, cred că sunt om de teatru. Mai cred că mi-am găsit drumul tot prin asta, deși uneori poate părea așa: „A, nu joci.” Mi-am dat seama într-o zi că nu mai vreau să joc, eu vreau să fac asta. Poate cândva o să mai joc. Din când în când chiar cred că o să mai accept proiecte. Dar principiul că vreau să predau copiilor e mai important pentru mine. Nu mă lasă să dorm noaptea, ceea ce teatrul ca spectacol nu prea a făcut-o de multe ori. Dar atelierele mi-au dat multe bătăi de cap și au fost multe nopți în care efectiv construiam ateliere în capul meu și momente și mă gândeam cum pot să-i învăț pe copii despre anumite lucruri. Uneori văd lucruri pe stradă care nu-mi plac și mă gândesc: „Ce joc aș putea crea ca, de exemplu, copiii să înțeleagă că trebuie să stea la rând la magazin?” Poate pare o chestie mică, dar asta-i esența atelierelor mele.

Cum ai descrie un atelier pentru cineva care nu a participat niciodată?

Aș spune că este un atelier dinamic, un atelier în care copiii au momente atât de agitație, cât și de liniște. Îmi pun sufletul pe tavă copiilor și îi las să mă cunoască, pentru că mereu le spun poveștile mele sau lucruri personale, fac un schimb cu ei. Dar, de cele mai multe ori, și ei ajung să se deschidă și atunci e foarte fain, pentru că teatrul înseamnă, în primul rând, sinceritate. Și asta am învățat-o din teatru: că e foarte important să faci echipă cu cei de lângă tine și, de cele mai multe ori, ca să faci echipă trebuie să te cunoști. Aș zice că atelierele cu mine sunt efervescente, dinamice, flexibile și, cred eu, distractive.

Ce învață copiii prin joc și exerciții teatrale?

În primul rând, învață despre ei. Pentru că eu cred că, dacă te cunoști, îți cunoști emoțiile, înțelegi că tu, de cele mai multe ori, în fiecare zi înveți lucruri noi și, de foarte multe ori, cine ești azi s-ar putea să nu fii mâine, cred eu că astea sunt lucrurile pe care copiii le învață lucrând cu mine. Sigur, învață să fie curioși, să fie spontani, să aibă semne de întrebare, dar să aibă și păreri. Învață să formuleze întrebări, învață să vorbească mult mai corect, să știe unde să pună accentele, învață să fie răbdători și, cel mai important, învață să fie empatici cu cei din jurul lor și să știe să asculte. Pentru că, de foarte multe ori, toți vor să spună lucruri și să fie doar despre ei vorba, dar oamenii au nevoie și să fie ascultați. Și teatrul te învață să îi asculți pe cei din jurul tău, pentru că trebuie să îți asculți partenerul de scenă. Iar pe tema asta lucrez foarte mult cu copiii: că, înainte de a fi ascultat, trebuie să asculți. Să asculți în sensul să auzi ce vrea să zică omul din fața ta și să-l înțelegi.

Ce observi la copii în primele minute ale unui atelier și ce se schimbă până la final?

Dacă sunt copii care participă pentru prima dată, de foarte multe ori văd agitație, confuzie, teamă, pentru că este ceva nou. Dacă sunt copii care au mai participat, văd relaxare. Pentru copiii care vin pentru prima dată de foarte multe ori se schimbă percepția despre ce credeau ei că este teatrul, pentru că toți au impresia că le dau de învățat replici și, până la final, ajung să-și dea seama că nu le-am dat de învățat nicio replică. Și sunt uneori copiii care mă întreabă: „OK, și teatru când facem?” Și eu le zic: „Păi, tocmai am făcut.” E foarte distractiv pentru cineva ca mine, care știe că teatrul nu-i doar un spectacol, ci, de fapt, e foarte multă improvizație sau diferite momente, diferite scene, studii de personaj sau genul acesta de exerciții. Și cel mai bun feedback e când copiii revin. Atunci îmi dau seama că au înțeles care-i ideea și le place ceea ce fac.

Sunt copii care vin timizi, retrași sau convinși că nu se pricep la teatru? Cum îi ajuți să prindă curaj?

Da, sunt foarte mulți copii care vin timizi și, de foarte multe ori, părinții îi aduc fix din acest motiv, pentru că au nevoie să se deschidă, să fie mai sociabili, să poată să comunice mai ușor. Întotdeauna le spun copiilor care vin pentru prima dată că aici este un spațiu sigur, unde nu primesc note, unde nimeni nu primește diplome, nici recompense, dar este un spațiu în care putem greși pentru că, de fapt, în teatru nu există greșeală. Ceea ce s-ar putea ca mie să nu-mi placă e posibil ca altcuiva să-i placă foarte mult și asta se aplică, în general, la artă. Și atunci copiii înțeleg că eu nu sunt acolo nici să-i judec, nici să le spun că n-au făcut bine. Pentru că, de foarte multe ori, când vin copiii noi, cei cu care lucrez de ceva timp știu să nu mă mai întrebe asta, mă întreabă: „A fost bine?” Și eu zic: „La toată lumea e foarte bine.” Și atunci, cumva, copiii timizi care cred că nu se pricep la teatru prind un pic de curaj. În ateliere, structura pe care o urmez este pas cu pas.

Mai întâi copiii se deschid, se cunosc unii pe alții, uneori îmi place să facă schimb de roluri, se cunosc pentru prima dată și un copil devine celălalt copil, până ajung la momentul de improvizație când deja s-au antrenat, s-au deschis, s-au destins, au râs și atunci ajung să fie pregătiți, chiar dacă uneori poate copiii timizi nu ies cel mai în față. Dar important e să participe. Sigur, sunt copii care nu participă. Am avut copii care au venit șase luni și n-au participat nici măcar o dată la vreun joc. Cum le spuneam și părinților, asta nu înseamnă că nu li se potrivește, înseamnă că au nevoie să privească. Și, de multe ori, copiii care priveau de pe margine, acasă făceau ceea ce au văzut că au făcut ceilalți copii. Unul dintre principiile mele este că nu forțez copiii, nu insist. Îi încurajez, dar dacă ei nu vor să participe, le ofer spațiul acesta să nu o facă, să fie pur și simplu acolo cu noi.

Ce abilități pot dezvolta copiii prin teatru?

Școala de teatru este cea mai mare școală de dezvoltare personală, pentru că teatrul te ajută să fii în armonie cu cine ești tu, cu emoțiile tale și cu cei din jurul tău. Astfel, cei mici își dezvoltă busola emoțiilor, busola curajului, ideea de a fi curajoși, de a putea vorbi în public, de a avea curajul de a vorbi în fața copiilor din clasă, în fața copiilor de la grădiniță, de a putea să citească cu voce tare. Își dezvoltă curiozitatea, creativitatea, imaginația și, cum ziceam, ascultarea. Deci, eu cred că teatrul, de fapt, e egal cu dezvoltarea personală și te ajută să dezvolți tot, inclusiv de la coordonarea mâinilor cu mintea, cu picioarele, dicția.

Unul dintre subiectele pe care le abordezi prin ateliere este bullyingul. De ce ai ales să vorbești despre acest fenomen prin intermediul teatrului?

Am ales să vorbesc despre bullying dintr-o poveste personală. În clasele I-IV, o colegă primea foarte constant bullying inclusiv de la mine. Ajungând mare și aflând despre fenomen, mi-am dat seama ce s-a întâmplat, ce am făcut eu și am realizat că asta e o nevoie a copiilor: să înțeleagă, de fapt, care este faza cu bullyinul. Și, de cele mai multe ori, nu pot să înțeleagă deși sunt foarte multe campanii drăguțe prin școală, în care copiii fac afișe și se discută. Susțin această inițiativă, dar adevărul este că poți face un poster cu trei imagini și să scrii mare pe el „STOP BULLYING”, dar, de fapt, tu n-ai înțeles ce e bullyingul și n-ai înțeles ce se întâmplă și cât rău poate să facă. Însă, copiii, în atelierele cu mine, într-un mediu sigur și ghidat, testează, de fapt, ce este bullyingul. Povestea mea personală nu o pot schimba, dar sunt convinsă că am schimbat alte povești, ale altor copii. Astfel, mi-a fost mai ușor să mă iert pe mine ca și copil. Sigur că am și primit bullying și cred că e foarte greu să nu primești.

Care sunt cele mai frecvente forme de bullying pe care copiii le recunosc sau le povestesc?

Clar, cel mai frecvent tip este bullyingul școlar, pentru că acolo își petrec o mare parte din timp. Și cea mai concretă formă este, de cele mai multe ori, excluderea, pentru că se fac tot felul de găști la școală și foarte mulți copii sunt excluși. Sau chiar genul de competiție care poate să plece de la note, de la ce lucrează unii părinți, de la haine. Deci, copiii se confruntă cu multe tipuri de bullying. În cazul copiilor ceva mai mari, care au 10-11 ani, ajungem la bullyingul care se poate desfășura inclusiv ca mesaje pe WhatsApp sau în grupul clasei. Sigur, am avut cazuri și de bullying profesor-elev.

Așa cum le zic și părinților, nu vin aici să fiu peste ei sau să fac educație copiilor lor. Vin ca împreună cu ei să facem echipă și să fiu o extensie a educației pe care ei le-o oferă copiilor. După un atelier, le spun dacă am observat ceva, dacă mi s-a părut ceva interesant, dacă ceva mi s-a părut curios. Chiar le zic exerciții practice pe care le pot face pentru copiii lor.

Ai avut un moment în care ai simțit că un atelier a produs o schimbare reală pentru un copil?

Da, sunt mai mulți copii despre care simt că le-am făcut foarte mult bine și nu realizezi că le faci bine neapărat când ești foarte des în contact cu ei. De exemplu, am o elevă care acum locuiește în China și, când mi-a scris în vară, mi-am dat seama că am făcut bine ce am făcut, chiar am fost de impact în viața ei. Am un elev, Andrei, și cred că la el am văzut cea mai mare schimbare pe care poate eu, poate atelierul în sine de teatru, a făcut-o. Și nu mă refer că ar fi avut probleme înainte, ci pur și simplu este uimitor cât de frumos s-a modelat, cât de mult înțelege, cât de dinamic este, cum a ținut minte totul și cum a aplicat de foarte multe ori.

Ce te motivează să continui această muncă și atunci când este dificilă?

O să-ți spun un secret. Ceea ce fac nu e dificil. Este atât de împlinitor pentru mine, încât nu simt nici măcar o secundă că e greu. Și când poate e greu și alți oameni din jurul meu spun asta, eu mă gândesc: „Doamne, dar parcă nu e nimic greu pentru mine, e atât de uimitor.” Poate partea mai grea e faptul că acum sunt mamă și că trebuie să fac asta în timp ce am grijă și de copilul meu, când nu am nopți dormite prea multe. Și poate că asta e dificil. Dar, motivația mea sunt copiii. Când văd că au învățat ceva de la mine, prin metodele astea, prin teatru, prin educație altfel, prin artă, e cea mai mare motivație. Mi-aș dori ca toți oamenii să simtă la job ce simt eu în timpul unui atelier. Cred că oamenii ar fi mult mai fericiți.

Care sunt aspectele de care trebuie să țină cont un tânăr când își alege viitoarea meserie?

Ar trebui să înțeleagă că e posibil ca ceea ce îi place astăzi să nu-i mai placă mâine și că asta e OK. Că e posibil ca alegerea de azi să nu fie pentru totdeauna. Și mi-ar fi plăcut să știu asta înainte să fiu supărată că nu sunt mare actriță pe nicio scenă. Cred că mi-ar fi fost mai ușor să depășesc momentul. Dar mă bucur că mi-am dat seama că pot să fac ceva în domeniul meu și fără să fiu neapărat mare actriță și fără să mor de foame, că asta e o vorbă pe care tot o aud de la oameni de teatru sau de la oamenii care se gândesc la actori: că actorii mor de foame. Și, așa cum zic eu mereu, moare doar cine vrea de foame. Cine înțelege că teatrul e mai mult decât un spectacol nu moare de foame. Asta i-aș spune unui tânăr: că ce-și alege azi nu e neapărat pentru totdeauna, pentru că nu are o presiune. La 18 ani treci azi printr-o etapă, mâine prin alta. Și, când în fiecare zi la școală adulții iau decizii și, brusc, ești pus să iei o decizie atât de importantă, vine și o presiune de genul: „Trebuie să faci asta toată viața.” Nu, nu trebuie să faci asta toată viața. Nici măcar eu nu cred că o să fac ateliere toată viața. Dar asta e perfect în regulă.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.