În copilărie, însoțindu-și des mama la coafor, Daniela Dancia s-a gândit că i-ar plăcea să devină coafeză. Apoi, mergând cu tramvaiul, s-a răzgândit propunându-și să devină vatmaniță. Însă o decizie fermă privind cariera pe care avea să o urmeze a luat-o în școala generală, când s-a hotărât să se facă învățătoare. După 25 de ani de profesie, nu regretă decizia luată și iubește la fel de mult copiii indiferent de generația din care fac parte. Deoarece micuții din ziua de azi sunt tot mai curioși, Daniela Dancia se reinventează mereu pentru a le capta atenția la ore și activități.

Când ați decis că vreți să deveniți învățătoare și de ce? V-au plăcut copiii?

Cred că prima dată m-am gândit la acest lucru în gimnaziu. Am avut în ciclul primar un învățător dedicat, pe care toți copiii l-am iubit foarte mult, a fost un model pentru noi, la Școala Generală numărul 6. În gimnaziu am cochetat tot mai mult cu ideea aceasta deși în familia mea nu avem dascăli. Am iubit copiii dintotdeauna, m-am regăsit mereu în viața lor, în momentele lor și în liceu m-am hotărât să dau la Liceul Pedagogic. A urmat o perioadă de pregătire la probele de aptitudini pentru care învățătorul meu și toți învățătorii de la Generală 6 au fost implicați, am fost ca o familie acolo. Am făcut pregătire la desen, la muzică, la sport. Am luat admiterea și de atunci a început totul. Pe vremea mea se făceau cinci ani la Pedagogic cu foarte multă practică. Toată familia mea era implicată atunci când aveam lecții: decupam, pregăteam materialele, toți erau băgați în priză, să spun așa. Au fost cei mai frumoși ani. Chiar dacă am ales această meserie, când am terminat mi-am luat postul, dar m-am gândit că e momentul să fiu deschisă și spre altceva. Am dat examen la Facultatea de Științe Economice din Timișoara, unde am intrat. Dimineața mergeam la școala din Becicherec, iar după-masa mergeam la facultate. Nu consider că am făcut-o degeaba, chiar dacă am rămas în meseria mea pentru că mi-am dat seama cu fiecare an pe care îl petreceam la școală că asta îmi doresc să fac.

Ați preferat să rămâneți educatoare în loc să fiți economistă?

Da, în primul rând din iubire pentru copii și pentru meseria aceasta care mi se pare nobilă. Întotdeauna am considerat că meseria de dascăl este o artă și poate nu se potrivește oricărei persoane, dar eu mă regăsesc, e meseria care îmi place.

Câți copii ați format de-a lungul carierei dumneavoastră?

Sunt 25 de ani de când am intrat în învățământ. Am avut o generație la Becicherecu Mic, pe urmă am ajuns în Timișoara, la Liceul Shakespeare, unde am avut două generații de copii, una pe jumătate și una întreagă pentru că așa am preluat clasa. Apoi am intrat în concediu de maternitate, după care am predat la o generație de la Liceul de Arte Plastice și acum la Pedagogic, am a treia generație de elevi. Ca număr de copii, nu am stat să calculez, dar au fost de ordinul sutelor. Au fost copii din familii diferite, de care m-am atașat foarte mult, au rămas în sufletul meu.

Cât de diferiți sunt copiii din anii 2000 în comparație cu cei de acum, ca dezinvoltură și atitudine?

Sunt diferiți. Noi, ca și dascăli, trebuie la fiecare generație să ne reinventăm. Dacă am început în 1998 cu generația din Becicherec în care copiii se bucurau de orice, se bucurau dacă îi aduceam în Timișoara, la Grădina Zoologică sau să vizităm un muzeu și erau foarte fericiți, la generațiile actuale trebuie să găsești tot felul de artificii. Mergem prin tabere și mă întreabă copilașii: doamna, stăm la hotel de cinci stele? Nu, în tabără nu există hotel de cinci stele. Dar și fără hotel de cinci stele se simt extraordinar. Am avut și momente de dinți pierduți în tabere și seara venea Zâna Măseluță, care le lăsa zece lei sub pernă. Generațiile sunt diferite, dar cred că este important pentru noi, ca dascăli, să ne reinventăm. Sunt altfel, poate mai receptivi la tot ceea ce se întâmplă, au personalitate puternică. Mi se pare că este o generație fără emoții deși acest lucru ni-l dorim în ciclul primar: să facem niște copii stabili emoțional, să nu aibă emoțiile examenelor. Cred că e generația fără emoții. Ei vin dimineața la catedră, povestesc de toate. Fetițele sunt foarte drăguțe, vin și-mi spun: doamna, v-ați schimbat unghiile. Sunt generații curioase să afle tot. Copii sunt dezinvolți, fără emoții, apropiați, calzi. Poate și după perioada pandemiei sunt mai apropiați și lipicioși.

Cum a fost în pandemie să faceți ore online?

A fost foarte greu. La orele online nu mai ai controlul copiilor, nu mai simți emoția de la clasă. Nu s-a pus problema să nu se conecteze copiii, dar nu ai aceeași interacțiune cu copilul. Practic tu ești cu un ecran acolo. Și partea de socializare a fost foarte grea. Cred că a fost generația care a suferit cel mai mult. Eu am intrat în pandemie cu cealaltă generație, care era atunci în clasa a treia. La finalul clasei a patra foarte greu am făcut o întâlnire de final și niște poze.

Pe elevii din actuala generație ce îi atrage? Ce le place să vadă, să facă?

Când sunt micuți sunt atrași de orice materie. Le place și sportul și româna și matematica. Noi, la ciclul primar, încercăm să ne reinventăm și să găsim tot felul de metode de a-i atrage. Facem tot felul de concursuri cu cartonașe, pentru mai multe răspunsuri corecte primesc o medalie și atunci este această competiție. Nu ne dorim nici să ajungem în partea aceea în care lucrăm doar pentru a primi ceva. La un moment dat mă întreba un copilaș: bine, doamna, facem fișa, dar ce primim? I-am spus că nu lucrăm doar pentru cartonașe, medalii sau altceva. Sunt implicați în toate activitățile. Le place foarte mult lectura. Tot timpul trebuie să venim cu ceva nou, să fie o provocare pentru ei. Ei sunt deschiși acestor provocări, altfel lecțiile se transformă în ceva monoton.

Este răbdarea cea mai importantă calitate pe care trebuie să o aibă o învățătoare?

Este și răbdarea, dar cred că mai sunt și altele. În primul rând, un copil simte când ești apropiat de el. Cred că trebuie să fim prietenii copiilor, eu așa mă gândesc, să știe că sunt în siguranță la fel cum sunt acasă și de acest lucru îmi dau seama când mai aud prin clasă câte un copilaș spunându-mi „mama”. Atunci zic că e clar că e climatul de acasă și copilul se simte în siguranță. Răbdarea este o calitate, dar și dragostea față de copii. Dascălul trebuie să fie o persoană calmă, dar în același timp să stăpânească colectivul, adică să stabilim foarte clar niște limite în care copilul să știe foarte clar ce i se permite, nu ce are voie. Copiii mei știu foarte bine că la școală sunt reguli. Mi-au spus că nu le plac acest cuvânt, dar le-am explicat că societatea funcționează după niște reguli.

Cum vi se pare că sunt plătiți dascălii comparativ cu efortul depus?

Asta este o discuție dintotdeauna, de când sunt în învățământ. Trecem prin diferite examene, sunt diferite etape, ne încadrăm la vârstă și gradele didactice pe care le dăm. Ajungem în final să avem un salariu care nu ne mulțumește, dar nu pentru asta stăm. Dacă ar fi să stăm pentru salariul din învățământ, mă gândesc că foarte mulți ar renunța, dar dragostea și iubirea față de copii cred că acoperă și aceste neajunsuri. Satisfacția cea mai mare este din rezultatele lor. Zilele trecute, o mămică mi-a mulțumit pentru că fetele ei au terminat clasa a VI-a la Loga cu zece. Mi-a mulțumit pentru că le-am pus baza. Una dintre fete a luat locul întâi la etapa națională la matematică. E tot ce ai nevoie ca dascăl. E o mulțumire, nu ca laudă, ci sufletește.

Ce sfaturi ați avea pentru tinerii care sunt la început de drum în meseria lor?

Eu am sfătuit întotdeauna părinții să îi lase pe copii să facă ceea ce-și doresc și să-i încurajeze. Normal, ca și părinte, îi ghidăm puțin. Eu în copilărie am vrut să mă fac coafeză, o meserie extraordinară. Părinții mei n-au intervenit până la urma în alegerea mea, v-am spus cum am ajuns să dau examen la Liceul Pedagogic. Văd copii care-și doresc ceva și părinți care intervin foarte mult în altă direcție, se gândesc că ar fi mai bine. Eu zic că ar trebui găsită o limită. La școală discutăm despre meserii. În clasa pregătitoare își doresc ceva, interesant că în clasa a patra se schimbă, în gimnaziu la fel și pe urmă la liceu ajung să-și aleagă cu totul altceva. Fiecare ar trebui să facă ceea ce simte, asta îi spun și copilului meu. Este foarte important să faci o meserie din pasiune. O meserie nu se face pentru bani din punctul meu de vedere, trebuie să te duci cu drag la lucru, să-ți placă ceea ce faci, să-ți placă să te dezvolți. Noi, în învățământ, suntem într-o continuă dezvoltare, cursuri, examene, întâlniri cu profesorii, la noi nu este doar munca de la catedră. Ideea este să ne urmăm visul. E minunat să lucrezi cu copiii, copilărești în continuare chiar dacă ai o anumită vârstă. Dacă ar fi să schimb ceva, nu aș schimba nimic din ceea ce am făcut până acum, sunt mulțumită și mă regăsesc în ceea ce fac.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.