În 2013, Camelia Nakagawara a obținut doctoratul în Studii Asiatice, niponologie, cu o teză despre grădinile japoneze. Acasă, la Timișoara, are o asemenea amenajare peisagistică. Zece ani mai târziu, a devenit director al Centrului de Artă și Tehnologie pentru colaborarea cu Japonia – JUTSU- din cadrul Universității Politehnica Timișoara

Cum ați decis să vă faceți profesoară și de ce ați ales limba japoneză, atât de dificilă pentru români?

Pasiunea pentru japoneză a început foarte devreme la mine pentru că am urmărit filmele regizorului Akira Kurosawa, care s-au difuzat la televizor când aveam în jur de opt ani, în timpul regimului comunist. Mi-au plăcut instantaneu, a fost ca și cum de acolo aș fi venit. Am simțit o afinitate instantanee. Tata și mama mai râdeau la răspunsurile samurailor prin filmele respective. Eu nu înțelegeam de ce râd.

Erați fascinată?

Da, și atunci nu era o educație ca să nu discriminezi, dar eu singură am simțit că nu-i voie să râzi de reacțiile samurailor. Unul dintre filmele care m-a marcat foarte mult a fost Akahige, tradus Barbă roșie, despre cariera unui tânăr samurai medic.

La București ați studiat?

Am studiat la București, dar m-am născut în Arad, întâmplător, că s-a dus mama să cumpere cărucior și am venit mai repede. Locuiam în orașul Ineu din județul Arad și tata s-a dus la Academia Militară, iar atunci ne-am mutat la București, unde m-am mutat de la o școală la alta, nu era clar unde aparțineam. Iar la un moment dat au venit, când m-am stabilit la o școală în care începeam să mă simt mai bine, cu niște teste de IQ și ne-au selectat pe câțiva și ne-au dus la o școală experimentală.

Asta era în timpul comunismului. Dar o școală experimentală unde era libertate, nu erau învățători, erau profesori pentru toate materiile, am făcut spaniolă din ciclul primar și am făcut tot felul de laboratoare, teste, ne spuneam opiniile. Ulterior, ne-am mutat la Timișoara și am mers la Liceul Loga, iar din clasa a XI-a m-am mutat la Colegiul Bănățean. După care am plecat la București la facultate. Am dorit foarte mult să fac japoneză, dar nu se studia și am scris la minister să se introducă. A venit răspunsul: „nu se poate”. Am intrat la engleză-română și am încercat să-mi cer transferul la chineză, dar nu s-a putut, însă am tot insistat și mi s-a permis transferul în urma examenelor.

Deci prima dată ați învățat chineză și apoi japoneză.

Da. Când m-am văzut intrată la chineză, m-am apucat să învăț japoneză pe cont propriu. S-a întâmplat să fie o japoneză, fiica unui comerciant, erau puțini în România, și am rugat-o să-mi cumpere un manual din Japonia, i-am dat toți banii pe care i-am primit de la tata pentru o lună. Așa am început să învăț japoneză. Apoi am folosit manualele de la bibliotecă donate de o fundație din Japonia. Așa am reușit să învăț japoneza, după care am făcut cursul de ghid de turism atât la ONT, cât și la cea pentru tineret BTT.

Veneau delegații foarte puține din Japonia, dar cu ele mi-am exersat primii pași de japoneză și în felul acesta l-am cunoscut și pe soțul meu, venit la București cu o delegație de profesori și îndrumători de tineret. El era foarte glumeț, eu mă străduiam să vorbesc cât mai bine în japoneză. Înainte de a pleca, mi-a strecurat un bilețel în mână pe care scria: „Să nu te căsătorești, că eu vin înapoi”. A început să-mi scrie, în fiecare zi, pentru că i-am zis că este cenzurat totul. Îmi trimitea vederi de artă pe care scria în japoneză.

Când v-ați căsătorit?

A venit la Crăciun și s-a cazat la hotel. Când l-am văzut la aeroport într-un trenci…. Afară erau minus 25 de grade Celsius. Ne-am depus actele să ne căsătorim la un ghișeu în Comitetul Central. Căsătoria trebuia acceptată de Ceaușescu. Am aflat că erau oameni care așteptau aprobarea de trei, patru ani. După ce te căsătoreai, primeai pașaportul. Și am tot așteptat… Mergeam și la două săptămâni să întreb. A durat peste un an să primim aprobarea și apoi a mai durat până să primesc pașaportul. Ne-am căsătorit aici, într-un apartament cu trei camere, era plin de lume.

În ce an ați ajuns pentru prima oară în Japonia?

În 1985. După ce am terminat facultatea, am lucrat cam doi ani până când mi-au ieșit actele și pașaportul la Curtea de Argeș, la ELECTROARGEȘ pentru că am terminat chineză-engleză și acolo am primit repartiție ca traducător. Nu prea era de lucru, așa că i-am cerut șefului să mă trimită în delegații până la plecare.

Din 1985 până în 2001, când am plecat la doctorat în Statele Unite, am locuit în Japonia, apoi am revenit la Tokyo. Și acum am apartament acolo, soțul meu e acolo.

Veniți doar în vizită la Timișoara?

Din 2018 am început să predau japoneză la Politehnică, prima dată la Biblioteca Politehnicii unde s-au constituit unele grupuri preliminare. Sa Kanji Tsushima, fost ambasador al Japoniei în România, care a locuit la Timișoara, a început să predea japoneză la două grupuri de cursanți și în 2018 a decis să plece în Japonia, iar atunci am preluat eu. Am predat cursurile față în față la Politehnică până la pandemie, apoi am continuat online. În anul 2023, Politehnica a decis să înființeze, și la recomandarea mea, un centru de artă și tehnologie pentru colaborarea cu Japonia și eu am devenit directorul acestui centru. Am organizat atunci Festivalul Toamna Culturii Japoneze cu expoziții de kimonouri, activități, recitaluri, poezie. Anul trecut, am organizat atât festival de vară, cât și de toamnă.

Cum ați perceput diferențele culturale când ați ajuns în Japonia?

Mi-a plăcut Japonia din start, am fost fascinată în 1985, când am ajuns acolo. Mama soacră spunea că ei i-a fost foarte greu, că la ei femeile când se căsătoresc intră în familia bărbatului și soacrele pot să fie foarte stricte și să se poartă foarte rău cu nurorile. Ea având o soartă un pic cam rea, se considera foarte liberală, era drăguță.

Care a fost primul loc de muncă în Japonia?

Mai întâi am predat engleză cui mi-a cerut. Aveam pregătire de profesor de la Universitatea din București, pentru că făceam și pedagogie și practică pedagogică, deci eu eram profesoară de engleză și chineză. Apoi am intrat la un masterat la Universitatea Columbia și am putut să predau la universități. Aveam catedră întreagă la Universitatea Toyo Eiwa și am mai avut ore la Universitatea Hosei și la Universitatea Keio, amândouă foarte prestigioase. Și au trecut anii, dar eu am dorit foarte mult să fac doctorat în studii asiatice. Am vrut foarte mult să merg la Universitatea din Chicago, unde a fost Eliade și am fost admisă, am luat bursă de merit. La început, nu eram obișnuită. Chemam taxiul și nu venea, plângeam. În America era, până m-am obișnuit, un șoc cultural, pentru că eram obișnuită în Japonia ca toate să meargă strună.

În Timișoara aveți o grădină japoneză unică în oraș.

Nu, nu doar în Timișoara, în România sunt convinsă că nu e alta autentică. Este o grădină făcută de un grădinar japonez pe care l-am adus în 1996 din Japonia. Înainte de asta, în 1993, am adus doi dulgheri, care au construit casa japoneză. Grădina are paviment de piatră din râu, care duce la intrare în casă. Și, practic, imaginea este cea a unui copil care sare de pe o piatră pe alta într-un râu. Deci este un amestec de joc, de ideea aceea de a te zbengui în natură și a descoperi, dar și de inițiere.

E un pic de amestec de grădină de ceai, dar e un amestec de mai multe stiluri. Este și o parte de grădină uscată, cum se spune, care este grădină de piatră. Acestea sunt introduse odată cu religia budistă zen, care e foarte austeră. Această religie a adus cu sine și ceremonia ceaiului, care este tot un mod de meditație, un mod de a te disciplina și de a te concentra pe esența vieții. Și asta îi ajută pe samurai să fie în perfect control și să poată să se lupte eficient.

Și în aceste grădini de piatră poate să fie cascada uscată. Deci să nu fie apă, să nu curgă apă pe ea, dar să sugereze forma pietrei, să sugereze sunetul apei care curge în cascadă. Deci toate astea sunt elemente din filozofia zen și revin la pietrele de pășit. Sunt specifice și pentru ceremonia ceaiului, pentru că acolo cum pășești de pe o piatră pe alta, lași în urmă grijile zilei și gândurile. Și în partea din spate a grădinii este o elevație, deci pământul este ridicat anume, e făcut așa cum se joacă copiii. Rolul acestor grădini este să te curețe de griji.

Ce plante aveți aici?

Plantele sunt arțarii japonezi, sunt foarte importanți, că ei se înroșesc foarte frumos toamna. Pinii sunt important, simbolizează longevitatea și sunt și frumoși. Foarte multe plante se găsesc la noi, este ierbuța aceasta care simulează mușchiul și alte plante și de la noi. Gardul viu este făcut din Tisa, unul dintre cele mai vechi arbori de pe pământ, are o longevitate extraordinară și se regenerează.

Puteți să-mi spuneți câteva diferențe notabile între japonezi și români?

Etica muncii, sentimentul de recunoștință. Felul în care japonezii muncesc, trebuie să fie satisfacția ta, deci nu există o treabă pe care ai început-o și o lași, numai fiindcă a venit ora de plecare. Seriozitatea aceea legată de cum îți faci munca, fie că ești femeie de serviciu sau lucrezi într-un birou. Treaba trebuie făcută bine și nu pentru că a zis cineva. Educația dă un numitor comun în direcția asta, că munca trebuie să fie făcută pentru tine, pentru satisfacția ta, nu pentru că îți spune cineva.

De asemenea, sentimentul de datorie față de cineva care, să zicem, te-a sprijinit sau te-a educat sau pietatea filială, sunt diferite.

Pentru mine recunoștința este un sentiment extrem de important. Consider că dacă nu ești recunoscător pentru ceva ce-ai primit e ca și cum ai fura. Fie că e educația pe care ai primit-o în școală, fie că e un serviciu pe care ți l-a făcut cineva, fie că sunt sentimentele cuiva. Faptul că te gândești cu recunoștință la lucrurile acelea, te face pe tine fericit. Nu este o îndatorare, la care ne gândim de multe ori ca la o povară, dar ea ar trebui să ne ușureze. Pentru mine sentimentul de recunoștință e într-un fel garanția stării de bine și a fericirii. Și una dintre recunoștințele mele, folosind cuvântul puțin ciudat, este faptul că am avut dascăli buni.

Eu am avut această educație de acasă, dar în Japonia am învățat că dacă trebuie spălate vasele sau făcută o treabă, nu trebuie să vadă soțul meu că am făcut sau să mă laud că am făcut sau să-i spun: uite, am făcut și asta, și asta, și asta. Nu, o fac pentru mine. Am învățat să mă bucur de ce fac și asta mi-a crescut foarte mult sentimentul de mulțumire sufletească, de fericire. Că tot timpul ne punem întrebarea: ce-i fericirea? Nu e un lucru complicat. Este satisfacția de toată ziua că ai făcut ceva cum trebuie și ești bucuros pentru lucrul ăsta. Deci asta cred că mi s-a pătruns așa până în toate fibrele, mai ales în viața din Japonia.

Eu nu m-am simțit discriminată în Japonia niciodată. Ca străină puțin, dar am simțit respectul pentru om, pentru celălalt. Te duci la orice oficiu, la primărie, te duci să iei un act, te simți respectat. Deci fiecare om în societatea aceea are dreptul acesta de a fi respectat oriunde se duce. Asta am simțit foarte mult peste tot. E un sentiment de confort.

Recent ați organizat o serie de manifestări. Ce mai urmează?

Centrul de Artă și Tehnologie pentru Colaborarea cu Japonia al Universității Politehnica, înființat în anul 2023, odată cu Capitala Culturală, organizează periodic festivaluri. Am demarat cu Festivalul Culturii Japoneze din 2003, am avut un festival de vară anul trecut, în 2024, foarte popular, au venit câteva sute de persoane și l-am gestionat în așa fel încât să avem o parte teoretică sau de explicare și am menținut aceste întâlniri ca și cursurile de limba japoneză pe care le predăm în centrul nostru, pe care, apropo, l-am poreclit Jutsu, jutsu fiind un cuvânt care înseamnă și artă și tehnică sau tehnologie. Anul acesta, la final de august, am avut o nouă ediție a festivalului, cu prezentări, ateliere practice, cum ar fi Ikebana, o prezentare despre scrierea japoneză, un atelier cu scriere cu pensula pe evantaie și lampioane, o prezentare despre Kyudo, tragerea cu arcul în stil japonez, jocuri de go și karuta și ceremonia ceaiului. Există și o comunitate care e pasionată de Japonia, dar sunt și persoane care vin să facă ceva ieșit din comun și deosebit.

Avem cursul de japoneză pe care îl continuăm cu seriozitate. Comunitatea Politehnicii participă gratuit, iar pentru cei din exterior este o taxă modică. Sunt copilași care vin de la 11 ani și am avut persoane de 80 de ani la un moment dat.

Ce locuri i-ați recomanda unui turist să vadă în Japonia?

Bineînțeles, capitala antică a Japoniei, Kyoto, este un loc cu totul și cu totul deosebit. Este ca o excursie în timp, nu doar în Japonia. Este plin de temple, toate au specificul lor. Spre exemplu, Templul Pavilionului de Aur este un pavilion acoperit cu foiță de aur de 24 de carate. El a ars în anii 50, un nebun fascinat de templu i-a dat foc și a fost reconstruit.

Templul Kiyomizudera este Apa Pură, se numește, e construit pe marginile unei stânci, ca pe un fel de schelă, așa pare. Sau Templul Ryōan-ji, unde este grădina de piatră, care are un aranjament doar cu pietre și un pic de mușchi. Deci, acesta este Kyoto. Are, poate, sute de temple.

Tot la Kyoto este Castelul Nijo-jo, fost castel shogunal, acum imperial. Ce îl caracterizează sunt picturile extraordinar de frumoase pe ușile culisante care despart încăperile și care au rolul de pereți ai încăperilor. Pereții sunt practic uși de lemn pictate. Dar picturile sunt de o frumusețe greu de descris și sunt pictate de școlile tradiționale japoneze cele mai prestigioase. Și grădina este foarte frumoasă.

În Tokyo sunt atât de multe că poți să stai o viață. Este Skytree, clădirea cea mai înaltă de pe care vezi toată panorama Tokyo-lui și vezi și Muntele Fuji. Bineînțeles, Muntele Fuji și zonele apropiate cu lacuri, cascade foarte frumoase.

Okinawa are frumusețile ei, are natură unică, sunt specii care nu se găsesc nicăieri și altundeva. Urmează să merg. Okinawa are insule cu nisip din acela fin și mare albastră.

Takayama este o zonă pe la mijlocul insulei, către vest, cu arhitectură de lemn, e un oraș tradițional foarte frumos.

Și mai mergi puțin și ești pe partea cealaltă a Oceanului Pacific, la Toyama, unde este sushi și produse marine foarte gustoase.

Pe urmă mai sunt Hiroshima și Itsukushima, o insulă de lângă Hiroshima, unde se merge cu feribotul. Acolo este un templu foarte frumos făcut pe apă și când se retrage refluxul rămâne practic doar nisipul.

Ce considerați că ar trebui să aibă în vedere un tânăr sau o tânără când își alege viitoarea meserie?

Chiar dacă e greu, poți să găsești o meserie care să fie doar plăcere, doar delectare. Trebuie să faci ce te atrage și ceea ce îți dă bucurie pentru că așa poți să lucrezi cu satisfacție și să faci o treabă bună și, în ultimă instanță, să simți că ai o menire pe lumea asta.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.