În 2011, a renunțat la rolul de director general, dar şi la ideea de a fi angajat, devenind freelancer și dezvoltând de atunci proiecte foarte diverse în zona de comercial (vânzări, marketing, branding, logistică), în zona organizațională (headhunting, mentorat, facilitare, diagnoză, strategie şi implementare), cât şi alte tipuri de proiecte. Acum se implică în proiecte de consultanţă şi voluntariat, atât în zona organizațională, cât şi în zona educațională. În ultimii ani a dezvoltat proiecte de diversitate şi incluziune. Cristina Săracu a conceput ateliere, evenimente, cursuri, workshop-uri şi webinarii. A fondat la Timişoara Asociația „Incluziune pe Bune”.

Aveți o meserie absolut atipică. Puteți să ne explicați cu ce vă ocupați?

E un domeniu care acum se dezvoltă în România. Dacă ne uităm la nivel european, e un domeniu care s-a dezvoltat în ultimii 10-15 ani. Eu am terminat Facultatea în 1991 și, dacă te uiți la cum arătau joburile și cum arăta ideea de a merge la serviciu pentru părinții noștri față de ceea ce am trăit noi de atunci până acum, totul este extrem de diferit. Am făcut Politehnica la București și mă așteptam să fiu inginer toată viața. În 1994, când eram de 3 ani inginer într-un institut de cercetări de la București, m-am trezit că au venit disponibilizări masive – practic s-a închis tot ceea ce însemna industrie grea în România și nu numai. A rezultat o sumedenie de specialiști care nu mai aveau loc în piața muncii, toată lumea dădea afară ingineri, nimeni nu îi angaja – cel puțin până la venirea marilor companii.

Oamenii din generația mea au trebuit să se gândească foarte rapid: «ce fac cu viața mea». Din 1991 până azi, nu că mi-am schimbat o dată profesia, am schimbat-o de 2 sau de 3 ori și acesta este normalul perioadei pe care noi am traversat-o și o traversăm la care se adaugă și cum vor arăta organizațiile și profesiile pe viitor. E mai mult decât evident că unele dintre profesiile de astăzi vor dispărea sau vor fi făcute diferit. În acest context, prin ceea ce fac, încerc să sprijin zona de organizații – organizații de business, de orice tip din zona administrației, ONG-uri etc. Felul în care ne uităm la oameni trebuie să se schimbe. Și aici apare, de fapt, nevoia la care încercăm să răspundem și zona de specializare către care m-am dus este cea de diversitate, echitate și incluziune.

Care sunt provocările acestei meserii?

Cred că provocarea cea mai importantă este de a reuși să pui pe masă în fața decidenților argumentele care să determine decizia de a implementa o componentă de diversitate, echitate și incluziune. Toate studiile care există în lume sunt încă la început. În România nu există deloc. Dar, de exemplu, anumite studii arată că o echipă incluzivă, deci care conține personal din zone de obicei expuse la discriminare, este o echipa mai creativă.

În România, avem definit legislativ destul de clar zona de discriminare, numai dacă ne gândim la faptul că ordonanța Guvernului, care definește zona și categoriile discriminate și sancțiunile, este din 2000, de acum 24 de ani, deci nu e apărută anul trecut. Dacă ne uităm la zona de hărțuire, la fel, e destul de clar definită din punct de vedere legal. Totuși, între ceea ce spune legea și ceea ce se întâmplă în societate sunt diferențe. Pe de altă parte, generațiile foarte tinere încep să penalizeze comportamentele discriminatorii. Și atunci noi, ca organizație, va trebui în primul rând să ne aliniem la ce ne spune societatea deoarece tinerii nu vor veni să lucreze pentru noi într-un mediu toxic, în care e normală micro-agresiunea sau hărțuirea. În al doilea rând, trebuie să știm că putem avea probleme legislative, pentru că în momentul în care o reclamație la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării se face online, vine și decizia. Eu, ca persoană, dacă am discriminat un coleg pot să iau amendă de 10.000 de lei, iar organizația poate să primească amendă în același timp de 100.000 de lei. Cred că nimeni nu este într-o situație confortabilă, de aceea începe să fie extrem de importantă și alinierea legislativă.

Care sunt categoriile de persoane ce pot fi discriminate?

Discriminarea se întâmplă în primul rând din necunoaștere sau din informație absolut falsă, uneori de-a dreptul mincinoasă, care pare a fi o realitate. Cum oamenii nu reușesc uneori să filtreze această informație, o iau de bună. O să dau exemplul clasic: «homosexualitatea este o boală». Am văzut asta în presă, la televizor, pe canalele de social media. Ce spune Organizația Mondială a Sănătății (OMS), care dă acea celebră listă cu bolile la nivel la nivel mondial? Încă din 1990, OMS a spus că homosexualitatea nu este o boală. Între specialist și ce spune vecina mea de la 2, la cine ar trebui să mă uit?

Legislația vorbește despre discriminare de gen, orientare sexuală, discriminare pe fond religios, discriminare etnică, discriminare în zona de dizabilități, discriminarea persoanelor cu HIV și așa mai departe. Mamele nu apar în lege, dar foarte des în zona organizațională sunt discriminate. Încerci să te întorci după concediu de maternitate și, ce să vezi, nu se mai poate. Ar trebui să ne uităm la cauză. Noi nu vorbim lucrurile astea nicăieri. În familie nu știm să explicăm copilului ce faci dacă ai un coleg autist sau un coleg în fotoliu rulant. Nu știm nici noi, ca adulți, nu ne-a învățat nimeni și, la rândul nostru, nu le spunem, e un subiect tabu.

Ce își propune această profesie este să ofere un instrument, să înțelegem, în primul rând, ce înseamnă discriminarea și de unde vine, și ce putem să face ca oameni, dar și ca organizații. Nu e o soluție să copiem de la țări care fac de niște ani lucruri în direcția asta. Acolo este un alt tip de mentalitate. Am avut o foarte mare surpriză când am mers în comunități foarte mici din Germania și vedeam pe stradă persoane nevăzătoare, persoane în fotoliu rulant. Cât de des vedem pe stradă la Timișoara, mergând independent, o persoană cu dizabilități de orice fel? Aproape deloc. De ce? Pentru că nu avem orașul accesibilizat, nici instituțiile. Să nu uităm celebrele rampe pe care nu poți nici să-l împingi pe om să urce, darămite singur.

Ce puteți face în acest sens pentru oraș, pentru timișoreni? La ce proiect lucrați acum?

În momentul de față dezvolt în paralel două proiecte. Unul l-am început acum trei ani, este vorba despre o organizație non-guvernamentală, care se numește Incluziune pe Bune și care are două obiective majore. Unul constă în organizarea unei conferințe pe subiectul incluziunii. La eveniment aducem, mai mult din multinaționale, proiecte reale și pornim de la premisa oportunităților și dificultăților, de a discuta deschis despre ce se întâmplă când implementezi un proiect.

Pe de altă parte, la aceeași masă încercăm să aducem resurse din zona de ONG-uri. Avem un panel destinat universităților, partenerul nostru tradițional este Universitatea Politehnica. Iar un al doilea proiect pe care l-am început curând este dezvoltarea componentei de diversitate, echitate și incluziune la Universitatea Politehnica. Aici vor avea o mică echipă, care se adresează în egală măsură angajaților și studenților. Discriminarea poate să fie făcută din motive neintenționate de cele mai multe ori, inclusiv de cel de la poartă, în momentul în care întreabă un lucru nepotrivit.

Gândiți-vă la diferențele culturale, noi avem studenți străini, inclusiv fete musulmane care au capul acoperit când sunt 39 de grade. O remarcă de tipul „de ce umbli cu basma pe cap” este o profundă jignire, dincolo de faptul că e o discriminare pentru o persoană care vine din cultura musulmană și e doar o neînțelegere a cutumelor culturale. Cu siguranță nu e rea intenție. Serviciul de diversitate, echitate și incluziune al Politehnicii este la început și sunt coordonatoarea acestuia, în urma unui concurs.

Ce alte joburi ați mai avut după închiderea fabricilor și uzinelor?

Istoria mea profesională arată ca toată schimbarea ultimilor 34 de ani, în sensul că am terminat Politehnica, am lucrat 3 ani ca inginer și m-am trezit într-o lume care nu mai avea nevoie de ingineri. Și am avut șansa să merg către zona de retail, comercial, marketing și mă număr printre oamenii care au dezvoltat zona de management, de dezvoltare strategică. Am trecut prin toate tipurile de poziții, de la new entry până la poziția de director general. A fost o experiență extrem de interesantă pentru că învățai făcând.

Oricât de multe nemulțumiri am avea legate de multinaționale, trebuie să recunoaștem că, cel puțin pentru generația mea, ne-au forțat să învățăm niște lucruri care privite cu mintea de acum ne-au fost extrem de utile în carieră. Mă gândesc la exemplul banal că nimeni nu știa să lucreze pe calculator în 1995.

Nu mai vorbesc de limbi străine. În zona de business, am dezvoltat oameni și organizații și cred foarte tare că esențial este să înțelegi cum faci ca echipa să fie deplin funcțională, cum faci ca să răspunzi la nevoile oamenilor pentru că atunci rezultatele sunt o consecință. Și când spun rezultate, mă gândesc la volum de vânzări, la cotă de piață, la profit. Dacă oamenii văd sensul și cumva reușești să aliniezi nevoile și prioritățile organizației, nevoile tale de business, cu nevoile pe care le au oamenii și încerci să menții acest echilibru, toate celelalte sunt consecințe.

Ce ar trebui să aibă în vedere un tânăr sau o tânără atunci când își alege viitoarea meserie?

Să nu-i fie teamă să experimenteze. E o diferență între lumea în care pornesc în viață tinerii de azi și lumea în care am pornit noi, în anii ’90. N-aveai unde să faci voluntariat, dar astăzi ai 1.000 de opțiuni. Nu mai vorbesc de programele de internship în companii. Marea majoritate a companiilor sunt extrem de deschise.

Dacă un tânăr vrea să se ducă să înțeleagă cum se fac motoarele, este primit. La Politehnică sunt diverse tipuri de evenimente, tocmai în ideea de a deschide porțile către tineri, care sunt curioși să vadă ce înseamnă să faci facultatea X sau facultatea Y și atunci ideea e să încerci să afli. Pe de altă parte, e important să nu le fie teamă de schimbare.

A greși sau a merge pe un drum care se demonstrează că nu e ce trebuie, e absolut normal în viață. Trebuie să înțelegem că viața noastră înseamnă alegeri, mai bune sau mai puțin bune în anumite momente, toate-s ale noastre. Și atunci, nu lăsa pe nimeni să aleagă pentru tine.

Acum vorbim de tineri de peste 18 ani, de direcția în care pornesc. Să meargă, să facă ceea ce simt ei că își doresc. Cred că e esențial. Probabil este cea mai interesantă perioadă din istoria României deoarece cu ambiție și cu muncă nu te oprește nimeni să mergi să studiezi la ce universitate vrei tu de pe planetă. Știu câteva situații de părinți care nu sunt avuți și într-un anumit context, copiii au ajuns să fie remarcați. Ideea e: nu te opri niciodată din a încerca.

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.