Fondatoarea proiectului Școala Mamei Junior ne-a vorbit despre începuturile sale în medicină, despre momentul în care a ales să lase cabinetul pentru a se dedica copiilor cu dizabilități și despre proiectele prin care asociația a ajuns să ofere terapii, să doteze maternități și să renoveze secții de spital. În spatele tuturor acestor inițiative stă o convingere simplă a Ioanei Vârtosu: schimbarea vine atunci când oamenii aleg să nu rămână indiferenți.

În primul rând, cum ai decis să devii medic?

Decizia de a deveni medic s-a luat pentru mine în familie. Toată familia mea a fost de ingineri, iar bunica a decis că este cazul să aibă și un medic în familie. De mică mi-a dat numai seturi de doctor, seringi cu care să injectez păpușile și îmi făcea cunoștință doar cu medici pe care îi aducea bunicul în casă ca să văd cum este această meserie. În casă se vorbea că este cel mai greu să devii pediatru. Și ghiciți ce? Înspre pediatrie m-am dus. Nu pentru că am vrut să iau provocarea aceasta, ci pentru că am constatat că copiii sunt cei mai sinceri și nu te pot minți cu ce au. Dacă-i doare, îi doare, dacă nu-i doare, nu-i doare. La un moment dat am deviat, prin liceu am vrut să mă fac avocată. Dar aici au intervenit părinții mei și au zis că mi-au dat prea multe meditații să învăț la medicină.

Am dat examen când încă erau 13 pe un loc. Au zis că tot efortul lor investit în mine s-ar duce pe apa Sâmbetei și trebuie să continui cu medicina. Cred că salvarea mea psihică a fost în anul 4 de facultate, când am început să țin cursuri pentru mămici. Și atunci mi-am dat seama că e o chestie care îmi place. Acesta a fost și începutul Asociației Școala Mamei Junior, când am început să țin cursuri pentru mămici despre cum să schimbe scutecul, cum să facă baie la bebeluși ș.a.m.d. După vreo jumătate de an de la primul curs s-au întors mămicile să spună că au hăinuțe de donat pentru că le-au crescut copiii.

Și de acolo a început și partea de caritate. Iar după ce am terminat facultatea, am dat la rezidențiat. În primul an am luat ginecologie. În momentul respectiv eram deja mămică și mi-era tare greu să-mi fac un program în care să știu că pot să fiu acasă alături de copil. Și atunci m-am gândit că cel mai simplu este să schimb și să mă duc pe medicina de familie, ca să îmi pot organiza timpul singură și să am grijă și de copil. Și am dat din nou rezidențiatul pentru medicină de familie, după aceea mi-am deschis cabinet. Am ajuns să am 600 de copii în primii doi ani de activitate. Și acela a fost un moment de cotitură, când, într-adevăr, investeam foarte mult timp și în părinții cu copiii care veneau la cabinet, dar îmi doream foarte mult să fac mai mult bine cu asociația.

A trebuit să alegi?

A trebuit să aleg și am pus așa în balanță: medici foarte buni în Timișoara sunt și vor fi întotdeauna. ONG-ști foarte buni sau mulți sau erau rari în acea perioadă și asta a fost în 2008, când am luat decizia. Am decis să încep să mă ocup de asociație mai mult decât de cabinet. Au urmat vreo șase luni de depresie pentru că începusem să am mult timp liber și nu existau foarte multe proiecte. Până când am avut o doamnă de la Direcția Generală de Asistență Socială și Protecție a Copilului, pentru că lucram deja cu ei, care m-a întrebat dacă aș fi dispusă să încep să fac grupe de bazin doar pentru copiii cu dizabilități dacă ea se ocupă să obțină sponsorizări.

Eu, până în momentul respectiv, n-am bătut la nici o ușă a unei firme să ne dea sponsorizări pentru că mi se părea un fel de cerșit. Îmi era foarte greu de trecut de bariera asta mentală, că nu e cerșit. I-am zis că dacă ea reușește, eu mă ocup de copii. Și a reușit. Inițial am avut șapte copii pentru care a cerut sponsorizare. Am făcut postare când am început să ne ocupăm de cei șapte copii, iar în următoarele trei săptămâni s-au adunat 32 și până la finalul anului trecusem de 100 de copii care veneau la bazin în mod gratuit pentru că era plătită folosirea bazinului. După care am considerat că trebuie să fac rost de mult mai mulți bani, ca să pot să acopăr nevoile tuturor. Și atunci am început să facem concerte caritabile, turnee de fotbal caritabile, să gătim caritabil, să vindem mici și clătite caritabile.

Am făcut absolut orice din care puteau să iasă măcar 5 lei. Inclusiv am vândut bilete de tombolă pe ștrand la UMT la oamenii în costume de baie. Cred că în momentul în care mi-am pus mintea la contribuție că nu e vorba despre mine și de a cerși bani pentru mine, ci de a face un bine mult mai mare unor copii care n-au o șansă dacă nu le-o oferim noi, nu mi s-a mai părut că cerșesc. Și mi-a fost mai ușor. Nu foarte ușor, dar mai ușor.

Încă mai există acea determinare?

Mai există, doar că în momentul de față o văd mai grosieră. Adică mă interesează mai mult decât cum să ajutăm un copil, cum să putem să ajutăm cât mai mulți copii. Și dacă inițial mă preocupa să ajungem să facem noi terapie cu foarte mulți copii, acum mă interesează cum putem face să formăm cât mai mulți terapeuți în țară. Adică tot efortul prin care noi am trecut la început de drum să nu fie un efort care să se rezume numai la ceea ce știm noi să facem, ci să îl împărtășim cu toată lumea. După ce am început să avem așa de mulți copii, ne-am dat seama că trebuie să și investim în noi să știm cât mai multe metode de lucru cu copiii.

Prima oară am plecat în Anglia la un curs de formare pe hidroterapie, după care am contactat, în Elveția, singura universitate care face hidroterapie pediatrică drept specializare. Costurile să ajungi acolo ca student sunt uriașe, dar am convins unul dintre profesori să vină în România și să ne învețe pe noi în mod separat. A venit și cu noi la bazin și absolut fiecare copil cu care noi am lucrat în perioada respectivă ne-a arătat efectiv pe el ce avem de făcut, nu numai teorie. După aceea, practica am dus-o și am împărtășit-o în țară, de exemplu la Fundația Mihai Neșu și așa mai departe. Am format foarte mulți terapeuți în metoda asta.

După care, o mare parte dintre copiii care veneau la noi, în perioada respectivă, au văzut că nu mai vin. Și ne-am pus întrebarea de ce. Am constat că fiecare părinte a început să aibă curajul să facă o asociație în numele copilului, să strângă bănuți, să-și permită să plece și la alte terapii în afara țării. Am zis că dacă fiecare părinte cheltuie niște resurse, să meargă cu copilul în afară, să le aducem în țară, să-și permită oricine din România. Iar una dintre metode pe care am găsit-o, care era foarte căutată în perioada respectivă, era metoda Tomatis.

Ce presupune?

Metoda Tomatis este în special pentru copiii care au elemente din sfera TSA (n.r. – tulburări de spectru autist), care sunt verbali sau foarte puțin verbali sau chiar non-verbali, pentru că stimulează noi căi neuronale ca ei să înceapă să vorbească. Dacă știu câteva cuvinte să le poată articula foarte corect, să poată să înțeleagă sensul fiecărui cuvânt, să poarte o conversație, să „răspundă” la comenzi. Adică, dacă îi spui copilul, du-te și închide ușa, să știe că trebuie să închidă ușa. Dar dacă îi spui copilului: du-te, te rog, închide ușa, stinge becul, bagă-te în pat și învelește-te, să le știe și să le țină minte ca să le facă în această ordine. Și după aceea, când copilașii cresc și ajung la școală, să nu aibă probleme de dislexie sau de aritmetică.

Metoda a fost dezvoltată de un medic ORL-ist francez, care se numește Alfred Tomatis, la care părinții care aveau copiii cu autism care nu vorbeau, ajungeau să le facă audiometrie, să verifice dacă copilul aude sau nu, că poate de asta nu vorbește. Și el a constatat că acei copii care veneau spre el aveau capacitatea de a auzi foarte bine, dar aveau și mici probleme de motricitate și de echilibru, care alături de auz stau în urechea internă și sunt corelate. Și pe principiul dacă ai o fractură de mână, îți recuperezi mâna, nu întreg corpul, așa s-a gândit el, dacă ai o problemă de motricitate și de vorbire, de ce nu antrenăm urechea internă pe bucățele, nu toată. Prin metoda Tomatis, copiii cu dizabilități ajung să-și controleze mai bine emoțiile, să aibă o reziliență mai mare la frustrare.

Copiii care sunt non-verbali în majoritatea cazurilor au în ei o foarte multă furie pentru că de fapt nu pot exprima ceea ce simt, văd, își doresc și atunci tot ceea ce ei reprimă că nu pot spune în cuvinte se transformă într-o emoție mai puternică. Noi interpretăm agresivitate din exterior, dar pentru ei este forma de a spune. După ce am adus metoda Tomatis, următorul nostru obiectiv a fost să formăm cât mai mulți oameni în țară să folosească această metodă, să ajungem la cât mai mulți copii. Tot ce s-a întâmplat în anii aceștia, dincolo de terapiile pentru copii, a fost un vis de-al meu. Mi-am dorit foarte mult să ajung în punctul în care să mă implic într-un spital, pentru că de acolo am venit și mi-am dorit să pot să fac o diferență. Inițial am găsit sponsori astfel încât să aducem niște aparate în spitale, Și încet, încet am ajuns la renovări de secții în spitale.

Unde ați făcut renovări în spitale?

La „Victor Babeș” și la Spitalul de Copii „Louis Țurcanu”. După aceea am ajuns în școli și în facultăți. Inițial am început cu un laborator de robotică la Politehnică, în ideea în care sunt foarte mulți roboți în secțiile de chirurgie, dar în momentul în care ceva se defectează, durează poate câteva luni până există o soluție de a fi rezolvat și asta nu în România. A urmat altul în Hunedoara. Apoi am investit în laboratoare de știință, care să amestece biologia cu chimia și cu fizica în același laborator în care elevii să vină să facă experimente. Pot să studieze celule, să le vadă la microscop, să pună soluții pe ele, să vadă ce se întâmplă cu ele, astfel încât când ajung în facultate să devină curioși. Am vrut să le stârnim deja curiozitatea despre corpul uman, nu doar să știe să recite un manual de anatomie. Și așa am ajuns să facem și laboratoarele în școli, la Moisil și Colegiul Bănățean.

Preocuparea noastră pentru copiii cu dizabilități este ceva constant, dar mă interesează foarte mult și ce fel de oameni ajung să lucreze ca medici, ca terapeuți cu viitoarele generații.

Ce alte terapii mai oferă Școala Mamei Junior și pentru ce tipuri de dizabilități?

În momentul de față avem hidroterapia, care se adresează în special pentru copiii cu afecțiuni locomotorii, metoda Tomatis, care este în special pentru copiii cu TSA și ADHD și mai avem integrarea senzorială, care merge în paralel cu metoda Tomatis și kinetoterapia, care este pentru ambele grupuri. Acestea sunt singurele terapii pe care noi le facem. Suntem aceiași oameni de 12 ani, aceeași echipă de terapeuți care lucrăm cu copiii.

Cum vă descurcați să atrageți fonduri în perioada de criză?

Recunosc că m-am pregătit psihic pentru această perioadă acum vreo trei ani. În toate întâlnirile cu alte ONG-uri și coalițiile de ONG-uri din care fac parte, ni s-a atras atenția că este foarte posibil să intrăm într-o criză – nu ca țară, ci ca ONG-uri. Astfel, am început să ne construim o campanie în care să ne atragem foarte mulți donatori recurenți, adică oameni care să fie dispuși să doneze 10 lei, dar să fie în fiecare lună, pentru că am știut că pe acei oameni o să ne putem baza tot timpul. Sunt foarte multe companii care pur și simplu nu mai pot să sponsorizeze, deși și-ar dori. Companiile foarte mari sunt „inhibate” prin lege ca să mai facă sponsorizări. Pentru că nu mai plătesc impozit pe venit, plătesc așa-zisul IMCA (n.r. Impozitul Minim pe Cifra de Afaceri), din care nu mai pot face sponsorizări, decât dacă îl depășesc, iar asta nu s-a mai întâmplat.

Foarte multe companii din Timișoara ne sprijineau proiectele. Cei care doresc să ajute copiii cu dizabilități pot trimite un SMS la numărul 8835 cu textul HIDRO. Suntem în al patrulea an consecutiv în care dotăm maternitățile din toată România. Am ajuns la 121 de secții în maternități unde am dus ventilatoare, concentratoare de oxigen și încălzitoare de lapte pentru bebeluși, inclusiv formulele de lapte și așa mai departe.

Participarea la MasterChef a fost și un fel de reclamă pentru a atrage fonduri? Cum ai descrie experiența?

Da, a fost strategie 100%. Am ajuns la un număr de donatori recurenți dintre acei oameni la care puteam ajunge. Și ne-am tot gândit noi într-o zi, ce am putea face ca să ajungem cu mesajul la și mai mulți oameni care nu ne știu încă. Astfel, într-o zi la birou aflând că a doua zi sunt preselecții MasterChef la Timișoara, m-am înscris. Mi-au cerut un filmuleț de prezentare și m-au chemat la preselecții. Am luat castingul în ianuarie, anul trecut, după care, vreo câteva luni de zile, n-am mai auzit nimic până când, în luna mai, am fost sunată de producătoarea emisiunii. Și atunci m-am gândit ce aș putea face să fie ușor, să nu dau greș și să-mi permită să spun și ceva despre mine. Acela a fost momentul în care m-am gândit: mă duc cu seringi și fac ceva dulce și vorbesc despre cauza copiilor. Când am ajuns acolo m-am pierdut.

Era o presiune atât de mare între nu vreau să mă fac de rușine și vreau să am ocazia de a spune despre cauza pentru care lupt. N-am mers cu ideea de a rămâne în concurs. Pentru mine, faptul că am ajuns să spun cauza asociației sau motivul pentru care sunt acolo, mi-era targetul absolut. Nu mi-am imaginat în nicio secundă că aș reuși să trec de probe ca să ajung în bucătăria MasterChef. Și la fiecare probă de care mai treceam, mă gândeam că Universul mi-a deschis șansa să povestesc mai mult. Nu sunt o bucătăreasă desăvârșită, doar pasionată de bucătărie. Dar n-aș fi crezut că am vreo șansă. Tot ce mi-am dorit a fost să nu fiu prima care iese din concurs. Foarte puțin am povestit despre cauză pentru că nu mi-am dorit să iau locul sau șansa unuia care este la început de drum, dorește poate o carieră în bucătărie și iese din concurs doar pentru că eu lupt pentru o cauză.

Nu mi s-a părut corect față de colegi și de aceea au aflat că am o asociație și motivul pentru care sunt în emisiune cu vreo două zile înainte de a ieși din concurs. Până atunci, nimeni nu a știut, în afară de producători.

Dacă ar fi să ne referim la excluziune, ce întâmplări nefericite aveți cu părinții copiilor, să le zicem tipici?

Multe experiențe. Nu cred în nicio exprimare corectă pentru că, de exemplu, când am fost în facultate, modulul de psihologie a început cu definiția normalității. Și normalitatea în acest manual de psihologie este majoritatea convingerilor într-o anumită societate. Cine îmi spune că dacă 60% dintre oameni cred că roșu este roșu, că într-adevăr roșu este roșu? Și de aceea, părerea mea personală despre copiii, indiferent cum se nasc ei, este că dacă noi ne considerăm atât de normali, de ce nu putem să vedem care este normalitatea din ei? Ce ne face pe noi să fim normali?

Adică, din prisma lor, noi suntem cei anormali. Dar doar pentru că noi suntem mai mulți, definim normalitatea? E o chestie filosofică. Mi se pare că este absolut un privilegiu să ai un copil sănătos. Că majoritatea dintre noi, care avem copii sănătoși, nu ne gândim că altuia îi este mai greu, este la fel de adevărat. Dar să-i pui bețe în roate celui căruia îi este greu, ne dezumanizează și ne descalifică de la cuvântul de normalitate. Pentru că eu nu mi-aș dori nici măcar pentru jumătate de zi, ca cineva care are un copil sănătos, să experimenteze viața, trăirile, sentimentele unui părinte, care are un copil cu o problemă, indiferent că este locomotorie, că este de nivel psihiatric, că este autist. Pentru tine, când copilul tău la un an a început să meargă și să strige după tine mama este o normalitate.

Te-ai bucurat în ziua în care a început să meargă. Ai trimis videoclipuri la toate neamurile și ai creat o bucurie imensă că s-a întâmplat lucrul ăsta. Dar la șapte ani copilul tău să nu fi mers niciodată sau să nu-ți fi spus mama niciodată și să primești videoclipuri și să vezi în jurul tău părinți care se laudă cu copilul lor, care merge și vorbește și tu să stai acolo în sinea ta, să te tot macini cum îți este. Și după aceea tot un părinte la care îi merge bine să vină să-ți spună cum să-ți trăiești tu viața și că nu are loc copilul tău lângă copilul lor în grădiniță, că vezi, Doamne, se ia sau îl strică. Dacă despre mame se spune că sunt puternice de felul lor, că trebuie să facă multe și că viața lor se învârte jurul copilului până e mare și că e o meserie de la care nu îți iei vacanțe niciodată, pentru o mamă de copil cu dizabilitate nu se termină niciodată. Adică, dacă te plângi cât de greu este să schimbi scutecul copilul, la doi ani povestea asta se termină, se cere la baie și peste încă doi ani nici măcar nu mai trebuie să-l însoțești că se duce singur.

Dar sunt copiii la care până la 30 de ani, 40, 50, trebuie să faci lucrul acesta pentru ei în fiecare zi.

Din ce izvorăște ignoranța?

Pur și simplu, nu suntem obișnuiți să-i acceptăm, pentru că a fost o lungă perioadă de timp în care acești copii nu au existat între noi. Ei au fost adunați în centre, foarte rar erau crescuți în familie, dacă vorbim de perioada comunistă. A crește un copil cu dizabilitate în familie, a-l duce într-o școală de masă se întâmplă doar în ultimii 20-30 de ani. Adică suntem la prima generație în care trebuie să facem față, să găsim noi soluții, să ne deschidem mintea, sufletul, în special și să înțelegem. De exemplu, când vezi o persoană care este în scaun rulant pe stradă, că este copil, că este adult, primul sentiment pe care noi îl avem este milă. Majoritatea persoanelor care sunt în scaun rulant și sunt pe stradă, măcar la o ieșire din două, primesc ceva: un măr, un leu, o prăjitură. Dar ei au ieșit să aibă o viață la fel ca noi, nu au ieșit să cerșească.

Încă nu suntem pregătiți să vedem că faptul că e scaun nu este mai diferit față de noi. Ah, că este mai greu. Da, dar are dreptul la o viață normală. Vrei să-l ajuți? Ajută-l să treacă strada, pune-i bagajele în mașină, dacă își conduce singur mașina. Fă ceva concret pentru el să-i fie mai ușor. Dar nu-l umili cu o donație.

Nu judec societatea, pentru că nu suntem încă pregătiți, mai durează. Din punct de vedere social, orice schimbare într-o societate are nevoie de minimum 50 de ani. Suntem abia de la jumătate încolo. Copiii de astăzi, când o să ajungă să aibă copii, s-ar putea să vadă schimbarea.

De ce anume ar trebui să țină cont un tânăr sau o tânără când își alege viitoarea meserie?

Poate sună prea banal că trebuie să îți facă plăcere ceea ce faci și să reușești să faci lucrul ăsta și fără să ceri bani, dar cred că cel mai important este momentul în care simți că ceva din jurul tău te cheamă, măcar să încerci. Când am început hidroterapia, nu era ceva ce am visat, pur și simplu a fost în fața ochilor. Când am început să aducem metoda Tomatis în țară, nu este pentru că am căutat cu disperare o metodă, pur și simplu am căutat să văd cum pot să ajut. Inclusiv toate proiectele pe care le-am făcut, cu spitalele, cu școlile și așa mai departe, au fost că le-am văzut în jurul meu și am zis că nu pot să rămân indiferentă. Și la un moment dat s-au transformat în ceva foarte fain.

Nu neapărat trebuie să fie la nivel de meserie, pentru că de multe ori suntem constrânși să facem o anumită meserie ca să putem conviețui, dar măcar din când în când un hobby. Recomand o oră de voluntariat într-un domeniu care îți face foarte mare plăcere, care să-ți aducă recompensa emoțională și de suflet. La Școala Mamei Junior avem voluntari care fac produse pe care să le putem vinde în mod caritabil, voluntari care ne însoțesc la bazin copilașii. Iar când vine vorba de proiecte de renovare, acolo avem voluntari pentru muncă fizică sau când primim donații să descarce tirul. Mai avem voluntari și pentru social media.

La vară vom renova o grădiniță din Timișoara. Am mai făcut o grădiniță vara trecută. Pentru Spitalul de Copii „Louis Țurcanu” am comandat în China softul pentru un sistem de monitorizare.

 

Dacă și tu ai o profesie a cărei poveste merită împărtășită și care îi poate inspira pe alții, scrie-ne! Tion și Agenda așteaptă mesajul tău pe redactie@tion.ro.