„Cartierul” năpăstuiţilor sorţii se află vizavi de mica biserică din zona Soarelui. Ca să ajung la fetiţele din colibă am traversat un câmp inundat de fecale. În mijlocul mizeriei, 5-6 adăposturi improvizate din te miri ce. Una dintre ele, cu uşă şi perdele la „ferestrele” din saci de plastic. „A noastră e aia, cea mai mică. Celelalte femei de aici au bărbaţi”, explică mama fetiţelor. „Coliba” fetiţelor e doar un mic morman de deşeuri acoperite cu cârpe. Înăuntru, cea mică plânge de foame şi frig. Cea mare se ţine tare.
Luminiţa are 2 ani şi o dexteritate uluitoare de a scoate bănuţul din cărucioarele de la supermarket. Pentru că asta e „jobul” ei. Mama lor nu cerşeşte, dar se mai furişează în parcarea unui supermarket şi, dacă cineva îi dă coşul gol, recuperează moneda: „Uneori, se adună cam 6 lei, spune. Dar e riscant, pentru că ne-a mai alungat de aici şeful, în şuturi. N-am mai avut curaj să merg, e a doua zi fără mâncare pentru ele”. Casandra are 5 ani, e friguroasă şi isteaţă foc. Pentru că nu ştiu cât de strâmb e alcătuită viaţa lor, fetiţele sunt, ca toţi copiii, cel mai adesea vesele şi cu poftă de joacă. Plâng când le e frig sau prea foame, sunt fericite când au ce mânca şi îşi dispută aprig singura păpuşă pe care au primit-o. Singura sursă de căldură în coşmelia care le ţine loc de casă e un bidon de tablă în care ard gunoaie. Fumul şi miasmele depăşesc cu mult căldura „sobei”. „Ele dorm aici, eu ma culc peste ele, adică stau aici, la burta mea, aşa nu îngheaţă. Şi punem tot peste noi”, îmi explică femeia. E încălţată în tenişi de pânză şi poartă o bluză subţire. Fâşul ei îl poartă Casandra, „că ea e mai sensibilă la frig”. Femeia susţine că tatăl fetiţelor locuieşte pe strada Bujorilor şi le-a alungat de acasă „pentru că şi-a luat altă femeie. A plecat la lucru, s-a întors după 3 zile şi mi-a zis să plec, că el s-a însurat”. Pe el îl cheamă Călin, ne informează prompt Casandra. Mezina, Luminiţa, nu spune nimic. Dârdâie de frig şi mănâncă grăbit supa pe care i-am adus-o.
Nicoleta, mama fetiţelor, are 25 de ani şi nu a mers niciodată la şcoală. Dar ştie să citească şi să socotească, a învăţat singură. Despre proprii ei părinţi nu mai ştie, de ani buni, nimic. „Or fi prin străinătate. Cine ştie? Când eram mică, făceam cu ei comerţ stradal”, spune. Se teme de oameni, de instituţii şi de iarnă: „Mai bine mor decât să las copiii. Tot ce-mi doresc e să ies la liman cu fetele mele. Să nu mai stăm în câmp. Să stea la cald şi să mănânce destul. Să le dau la creşă şi grădiniţă, să facă şcoală. Să mă duc undeva la lucru. Dar din colibă nu te angajează nimeni. Şi ştiţi ce se zice, cu cât stai pe stradă, cu atât nu mai te poţi întoarce. Eu vreau să le scap pe fetele mele de aici”.
Nicoleta nu ştie că azi a ziua ei de nume şi nimeni nu i-a spus la mulţi ani. Dar e bucuroasă şi zâmbeşte larg pentru că le-am adus de mâncare „şi au astea mici burticile pline”. Redacţia Agenda & www.tion.ro vrea să le ajute pe fetiţele din colibă să iasă la liman. Împreună putem face din această tristă poveste despre frig, foame şi copilărie o Poveste de Crăciun adevărată. Așadar, toți cei care cred că le pot ajuta pe fete cu alimente, haine, jucării sau obiecte utile sunt rugați să le aducă la sediul Publitim de pe strada Florimund Mercy, nr. 2 din Timișoara.
Foto (c) fotosen.ro
Citiți principiile noastre de moderare aici!