Plantele carnivore ne învaţă cum să combatem dăunătorii

Plantele carnivore despre care se spune că mănâncă oameni constituie un simplu mit, care a fost constant întreţinut de producţiile cinematografice. Există, într-adevăr, plante carnivore, dar acestea se hrănesc cu insecte, şopârle, broaşte şi, cel mult, şoareci, dar nu există astfel de plante care să mănânce fiinţe umane. Motivul: dimensiunile capcanelor florale sunt foarte reduse comparativ cu dimensiunile unui om.
Până acum nu se ştia cu exactitate cum reuşesc plantele carnivore cu capcane în formă de ulcior să îşi captureze prada. Biologul Laurence Gaume şi fizicianul Yoel Forterre, de la Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică din Franţa, tocmai au elucidat misterul. Studiul lor a fost publicat în revista de specialitate „PloS ONE”.
Cei doi cercetători francezi au filmat cu o cameră rapidă modul de capturare a muştelor şi a furnicilor de către o plantă carnivoră. Ei au constatat astfel că lichidul secretat de ulcioarele plantelor joacă un rol crucial în procesul de capturare. Încă din timpurile lui Charles Darwin, mecanismele de care dispun plantele carnivore pentru capturarea insectelor au intrigat oamenii de ştiinţă. Nici acum nu se poate spune că tehnicile de capturare sunt cunoscute în totalitate în lumea ştiinţifică.
Lichidul e ca nisipurile mişcătoare
În ceea ce priveşte plantele carnivore cu capcană în formă de ulcior, oamenii de ştiinţă considerau că suprafeţele interioare glisante ale ulcioarelor erau dispozitivele-cheie ale mecanismului de capturare şi că lichidul din interiorul urnei era responsabil doar cu digestia.
Dar cei doi cercetători tocmai au descoperit că lichidul este chiar motorul de acaparare şi devorare a victimei. Acest lichid viscoelastic, a cărei consistenţă este similară cu a unei mucoase, formează filamente lipicioase în care insectele se împotmolesc şi din cauza cărora ele nu se mai pot mişca. Acest lichid acţionează precum nisipurile mişcătoare: cu cât prada se zbate mai mult, cu atât ea va muri mai repede.
Chiar şi diluată cu 90 la sută apă, această substanţă viscoelastică nu lasă nicio şansă de supravieţuire insectelor căzute în capcanele plantelor carnivore. În plus, cercetătorii intenţionează să determine compoziţia chimică a acestui lichid-capcană. Ei sunt de părere că această substanţă ar putea sta la originea dezvoltării insecticidelor nontoxice.
S-au adaptat la un mediu vitregit
Plantele sunt organisme autotrofe, adică îşi produc, prin procesul de fotosinteză, propria materie organică din sărurile minerale prezente în sol, folosind energia solară. Fiind fixate în sol prin rădăcini (cu câteva excepţii), ele sunt dependente de condiţiile de mediu. Cu ajutorul rădăcinilor, plantele îşi extrag din sol majoritatea substanţelor nutritive vitale. Aceste reguli se aplică la fel de bine şi în cazul plantelor carnivore.
Totuşi, spre deosebire de alte plante, carnivorele trăiesc în medii foarte sărace în substanţe nutritive, adică în soluri şi ape caracterizate prin carenţe în săruri minerale. Nu este surprinzător că habitatele cele mai comune pentru plantele carnivore sunt mlaştinile şi turbăriile, acolo unde concentraţiile de substanţe nutritive sunt slabe, dar apă şi soare există din abundenţă.
Plantele carnivore, un rezultat al evoluţiei
Într-o singură zonă mlăştinoasă au fost descoperite nu mai puţin de 13 specii de plante carnivore. Ele sunt prezente pe toate continentele, cu excepţia zonelor polare sau deşertice. În ceea ce priveşte altitudinea, ele se dezvoltă începând cu nivelul mărilor şi până la 3.000 de metri. În general, plantele absorb azotul din sol cu ajutorul rădăcinilor.
Dar plantele carnivore îşi iau azotul digerându-şi prada, pe care o prind cu ajutorul frunzelor, în mod special modificate pentru a putea funcţiona ca o capcană. Oamenii de ştiinţă consideră că aceste plante au devenit carnivore în urma evoluţiei, printr-un îndelungat proces de adaptare la condiţiile vitrege de mediu.
Frunzele lor s-au transformat în adevărate capcane ce atrag, capturează şi digeră prada vie, pentru a-şi suplimenta hrana săracă prezentă în solul în care trăiesc. Prada nu este însă singura sursă de hrană pentru plantele carnivore. Acest sistem ingenios de digestie nu este decât un supliment. Fotosinteza şi absorbţia sărurilor minerale prin rădăcini este primordială. Deşi prada lor nu este decât sursa secundară de azot, totuşi o lipsă de hrană de origine animală poate provoca plantei carenţe fatale.
Culoarea şi seva dulce ademenesc
Plantele carnivore repre­zintă cel mai bizar exemplu de adaptare a organismelor la condiţii de mediu sărace în elemente nutritive. Plantele carnivore sunt capabile să captureze prada şi să o asimileze în întregime sau parţial pentru a supravieţui. Tocmai prin această capacitate de digerare a prăzii de origine animală, plantele carnivore se disting de restul lumii vegetale superioare.
Plantele carnivore “mănâncă” doar insecte şi rozătoare sau batracieni de mici dimensiuni. Dar se întâmplă destul de rar ca o broască sau un şoarece să se lase prinse în “ghearele” unei plante carnivore, tocmai din cauza taliei reduse a capcanelor vegetale.
Frunzele par flori
Capcanele plantelor carnivore sunt, în toate cazurile cunoscute, adaptări ale frunzelor. Există specii de plante carnivore terestre, acvatice şi epifite (trăiesc pe ramurile şi trunchiurile copacilor). Toate plantele au capcane, cum ar fi nectarul, parfumul sau culoarea florilor. Dar, în aceste situaţii, scopul este de a asigura reproducerea vegetală. Plantele carnivore posedă şi ele acest tip de capcane, dar au şi altele în plus: frunzele lor s-au transformat în capcane pentru a se alimenta. Plantele carnivore reuşesc să atragă prada prin tot felul de şiretlicuri. Unele ademenesc insectele prin coloritul marginilor şi a pereţilor interni, altele, prin seva lor dulce. Pe de altă parte, seva dulce conţine şi substanţe narcotice care “ameţesc” prada.
Mai multe tipuri de capcane
Capcanele plantelor carnivore pot fi separate în trei grupe: active, semiactive şi pasive. Cele active sunt caracterizate printr-o mişcare rapidă de închidere a două “palete” peste prada lor. “Capcana” lui Venus poate cea mai ciudată, dar şi cea mai cunoscută plantă carnivoră dispune de capcane în formă de disc. Capcanele au pe margini un fel de spini şi se prezintă ca un cleşte. În interiorul lor există nişte perişori, foarte sensibili, care declanşează mecanismul de închidere, imediat după ce sunt atinşi de către o insectă. “Dinţii” de pe marginea frunzei se intercalează, imobilizând prada.
După ce capcana s-a închis definitiv, glandele din interiorul frunzei încep să elimine substanţele care vor facilita digestia. Capcanele semiactive se caracterizează printr-un proces de răsucire a frunzelor peste pradă. Capcanele pasive nu execută niciun tip de mişcare. În cazul din urmă, capcanele sunt formate din tuburi spiralate în care micile vietăţi, odată intrate, nu mai au nicio scăpare.
Unele au formă de liane
Plante carnivore cu capcane pasive pot fi considerate cele din familia Nepenthes. Acestea cresc în pădurile tropicale din sud-estul Asiei şi au aspectul unor liane foarte lungi. Nepenthes „mănâncă”, în general, insecte şi broaşte mici.
Deşi au dimensiuni impresionante, nici acest soi de plantă carnivoră nu prezintă niciun pericol pentru om. De fapt, oamenii constituie, cu adevărat, o ameninţare pentru plantele carnivore, şi nu ele pentru om. Plesnitoarea lui Venus, de exemplu, este una dintre speciile de plante carnivore ameninţate cu dispariţia în mediul lor natural distrus de dezvoltarea oraşelor. Multe plante pot captura insecte, dar numai plantele carnivore le pot şi digera.
Digestia poate fi realizată prin două procedee: cu ajutorul enzimelor şi a sucului digestiv sau cu ajutorul bacteriilor. Enzimele sunt secretate chiar de plante, în mod continuu sau “la cerere”. Digerarea cu ajutorul enzimelor este practicată de majoritatea plantelor carnivore.
Floarea-cadavru nu este plantă carnivoră
Floarea-cadavru este o floare deosebit de rară care, în momentul în care înfloreşte, miroase ca un cadavru aflat în stare avansată de putrefacţie. Este floarea cu cea mai urâtă „mireasmă” de pe planetă. Noroc că înfloreşte foarte rar, chiar o singură dată la câteva zeci de ani.
Planta provine din pădurile tropicale ale insulei Sumatra (Marea Chinei de Sud) şi este una dintre marile atracţii ale grădinilor botanice din toată lumea. Floarea-cadavru măsoară doi metri înălţime. Mirosul pestilenţial pe care îl emană atrage muştele, dar nu pentru a le „mânca”, ci pentru a le folosi ca vectori în polenizare. Chiar dacă miroase a carne putrezită, floarea-cadavru nu face parte din categoria plantelor carnivore.
Sursa: Adevarul