Piața Unirii

Piața Unirii este considerată cea mai frumoasă piață din capitala Banatului. Găzduiește unele dintre cele mai valoroase monumente ale Timișoarei: Palatul Baroc, Domul Catolic, Vicariatul Sârbesc, Monumentul Sfintei Treimi.

Aflată în vechea cetate a orașului, Piața Unirii este una dintre cele mai vechi, nu doar cea mai frumoasă. A fost numită astfel în cinstea trupelor române care au intrat în Timișoara la 3 august 1919 și au instaurat administrația românească, definitivând astfel unirea Banatului cu România. Inițial, se numea „Piața Losonczy”, după numele comitetului Stefan Losonczy, ucis de turci la 1552, când cetatea a fost cucerită. Puțini știu că Piața Unirii a fost una comercială în perioada în care armatele austriece au cucerit cetatea din mâna turcilor. Arhitectura barocă a acesteia îi face și astăzi pe trecători să fotografieze fiecare colț al zonei. I se mai spune și „Piața Domului”, pentru că găzduiește Domul Catolic, construit în anul 1736. I s-a mai spus și „Hauptplatz”, care înseamnă Piață Principală. Timp de trei secole, Piața Unirii a fost locul unor manifestări religioase, parade militare și alte evenimente politice și culturale de prestigiu. Arată așa cum e astăzi din 1988-1989, cel care a „desenat-o” fiind arhitectul Șerban Sturdza.

Piața Victoriei

Aflată în inima Timișoarei, Piața Victoriei, cea mai nouă piață a orașului, are o însemnătate deosebită pentru toți românii, fiind locul unde s-au adunat revoluționarii timișoreni și unde Timișoara a fost proclamată în 20 decembrie 1989 primul oraș liber din România. Este înconjurată de palate impunătoare, în stilul anilor 1900, de Catedrala Mitropolitană și de Palatul Culturii, care adăpostește Opera și Teatrul Național Timișoara.

Piața Operei, așa cum i s-a mai spus înainte de Revoluție, a fost proiectată în 1870, în speranța că se va obține decizia de „defortificare” a cetății, adică anularea caracterului de fortăreață militară. Centrul Timișoarei, mărginit la Palatul Culturii de această piață, a fost prevăzut în 1892, de către arhitectul Ludwig von Ybl.

În 1910 a fost eliberată autorizația pentru construirea primei clădiri: Palatul Lloyd. Imediat s-au construit și celelalte palate, Catedrala Mitropolitană fiind ridicată între 1936 și 1946, iar blocurile moderne de locuit abia în 1963, moment din care se consideră Piața Victoriei un spațiu urban închis. S-a mai numit și Bulevardul Regele Ferdinand, dar și Bulevardul 30 Decembrie. Vreme de mulți ani, prin centrul orașului au circulat mașinile și tramvaiele. Liniile pentru mijloacele de transport au fost scoase abia în 1988-1989. Rapid a devenit punctul principal al orașului, polarizator, fiind produsul avântului economic, dar și cultural luat de burghezia timișoreană. A surclasat rapid Piața Unirii. A fost bulevardul principal al orașului, dinspre operă și catedrală bulevardele purtând numele de „Corso” pentru partea dreaptă, locul de plimbare al înaltei societăți, plin de magazine și restaurante de lux, și „Surogat” pentru partea stângă, acesta fiind spațiu de promenadă pentru tineri și muncitori, dar și pentru soldați, care trebuiau să demonstreze că sunt în permisie pentru a se putea plimba.

Piața Libertății

„Piața de Paradă” – „Parade Platz”, „Piața Prințul Eugen” – „Jenö herceg tér” sau „Piața Libertății” – „Freiheitsplatz”, este, fără îndoială, cea mai veche dintre piețele Timișoarei, reprezentând nucleul de la care a pornit evoluția Timișoarei, primul spațiu în care s-au așezat oamenii și au locuit continuu pe vatra orașului actual. Aici s-a aflat și „Baia Mare”, cea mai mare baie publică a orașului, scoasă de lumină recent de arheologi, dar care este acoperită în prezent cu nisip pentru conservare.

Libertății adăpostește unele dintre cele mai vechi construcții existente în Timișoara: Comenduirea Garnizoanei, fosta Cancelarie de Război – aripa de est a Primăriei Vechi, Primăria Veche și Cazinoul Militar. Piața Libertății a devenit un spațiu urban închis pe toate laturile cu clădiri după 1850. Denumirea actuală a căpătat-o în perioada Revoluției din 1848-1849. Piața Libertății a fost transformată complet în cadrul proiectului de reabilitare a zonei Cetate, fiind pavată cu cărămidă roșie, în cercuri concentrice. A fost o transformare care a iscat controverse în Timișoara de astăzi.

Piața Sf. Gheorghe

Este una dintre cele mai vechi piețe ale Timișoarei și a fost numită așa după biserica ce purta hramul Sf. Gheorghe, care a fost transformată în moschee în timpul ocupației otomane. I se mai spunea și Piața Seminarului, acolo funcționând un seminar catolic, unde a fost deschisă prima instituție de învățământ superior laic din Timișoara. Biserica seminarului era poziționată pe diagonală, ceea ce crea două spații triunghiulare, unice în peisajul urban.

Două clădiri impunătoare din Piața Sf. Gheorghe aparțin unor instituții bancare. Una dintre ele a fost sediul pentru Prima Casă de Economii, în 1855. După demolarea bisericii și a seminarului a fost construit Palatul Băncii Timișorene, în anul 1914, care a redus semnificativ suprafața pieței.

Pe partea de sud se află casa Klapka, unde s-a născut Georg Klapka, fiul faimosului Josef Klapka, fost primar, cel care a înființat prima bibliotecă de împrumut public a Timișoarei, dar și prima din imperiu. Georg Klapka a devenit unul dintre generalii armatei revoluționare maghiare la 1848-1849.

Celebra statuie ecvestră a Sfântului Gheorghe a fost amplasată în piața cu același nume în anul 1996, comemorând evenimentele din Decembrie 1989. Monumentul din bronz care îl reprezintă pe Sf. Gheorghe în lupta cu balaurul a fost realizat de artistul Silvia Radu și arhitectul Mihai Botescu, piedestalul fiind făcut de Ștefan Călărășanu, pe acesta fiind trecute numele unor copii-martiri ai Revoluției anticomuniste.

În tot spațiul cuprins între Hotel Continental și Piața 700 au fost lupte de stradă sângeroase, manifestanții dorind să treacă dinspre Hotel Continental spre sediul „comitetului de partid”, la Palatul Administrativ.

În Piața Seminarului sau Piața Sf. Gheorghe s-a pus în mișcare primul tramvai tras de cai de pe teritoriul actual al României, în iulie 1869, o premieră pentru Timișoara.

„Au reușit să străbată drumul periculos (…) până în Fabric în doar 8 minute, fără nici o deraiere”, scria un jurnalist la acea vreme, ironizând oficialii orașului, care au stat… trei ore la masa festivă oferită cu ocazia premierei, la un restaurant din Fabric. „Nici aici nu a avut loc nici o deraiere”, a notat jurnalistul.

Piața Traian

Înconjurată de clădiri istorice, în centrul cartierului Fabric, Pieței Traian i s-a mai spus și Piața Plângerii sau Kossuth tér și Hauptplatz. A fost proiectată de ingineri militari, în anul 1740, fiind considerată o replică mai mică a Pieței Unirii, găzduind piața zilnică și târgurile săptămânale.

A fost și este folosită în continuare ca și piață de evenimente. Avea rolul de piață centrală a unei suburbii care până pe la 1900 funcționa relativ independent de centrul efectiv al orașului. Până în perioada interbelică, Piața Traian era o zonă destul de activă din punct de vedere economic, mai ales că, în Cetate, Biserica Catolică era foarte influentă și interzisese băutul și jocul de cărți în birturi, în timp ce se ținea slujba săptămânală. În consecință, în fiecare duminică dimineața se forma un mic alai spre crâșmele din Fabric.

Istoricii consideră că cel mai important element al pieței îl reprezintă Biserica Sârbească, care poartă hramul Sf. Gheorghe. Deasupra intrării se află o pictură a Sf. Gheorghe în luptă cu balaurul. Clădirea de lângă biserică este Casa Comunității Sârbe din Fabric, legătura cu lăcașul de cult având și obeliscul cu cruce din partea opusă a Pieței Traian, care era punctul central al sărbătorii de Bobotează.

Turiștii mai pot admira în zona pieței Clopotul Durerii, un obiect de artă în formă de pară, care avea scopul de a anunța o sărbătoare sau evenimente naționale.