În realitate, înotul este într-adevăr o activitate valoroasă, dar nu întotdeauna potrivită pentru toată lumea și nu în orice etapă a recuperării. Mulți pacienți se simt imediat mai bine în apă, datorită scăderii greutății resimțite pe articulații. În plus, este frecvent recomandat, fără precizarea când, cum și în ce măsură trebuie practicat, iar această recomandare generală a dus la convingerea că înotul este o formă de terapie universală. Totuși, realitatea clinică arată că în unele situații înotul poate întârzia recuperarea sau chiar agrava o problemă existentă, dacă este început prea devreme sau executat greșit.

Beneficiile generale ale înotului

• Apa oferă un mediu unic de lucru pentru corp, reduce impactul gravitației, susține greutatea corporală și permite mișcări ample, fără șocuri asupra articulațiilor. Din acest motiv, înotul și exercițiile acvatice sunt adesea folosite pentru:

• reducerea stresului articular

• activare musculară globală

• îmbunătățirea mobilității articulare

• dezvoltarea capacității cardio-respiratorii

• efect relaxant

Înotul ca metodă de recuperare

În recuperarea medicală, apa poate fi folosită în două moduri:

• Exerciții acvatice terapeutice (hidrokinetoterapie) realizate sub supravegherea unui specialist, cu mișcări specifice pentru fiecare patologie.

• Înotul propriu-zis introdus ulterior, atunci când pacientul are control muscular, stabilitate și tehnică suficient de bună.

Apa devine un aliat excelent în fazele intermediare și finale ale recuperării, pentru:

• menținerea condiției fizice generale

• creșterea mobilității după perioade de imobilizare

• reeducarea controlului postural și a coordonării

• recuperarea după artroze, afecțiuni reumatice sau intervenții ortopedice.

Când poate fi dăunător înotul?

• după operații recente (de exemplu LIA, menisc, umăr, coloană): înainte de reluarea înotului, e esențial ca articulația să fie stabilă și controlul neuromuscular restabilit, în caz contrar, mișcările în lanț kinetic deschis pot forța structurile nou vindecate

• în instabilități articulare: apa oferă libertate mare de mișcare, dar dacă pacientul nu are suficient control activ, articulațiile pot fi suprasolicitate

• în dureri lombare sau cervicale: stilurile cu extensii forțate ale gâtului sau spatelui pot accentua durerea

• când pacientul nu are o tehnică bună: mișcările incorecte, repetate, pot duce la suprasolicitări musculare.

Înotul nu trebuie confundat cu hidrokinetoterapia, deoarece exercițiile terapeutice în apă sunt adaptate controlat, iar înotul presupune mișcări complexe, ritmice, ce pot depăși capacitatea actuală a pacientului.

Înot simplu sau înot terapeutic? Diferențe esențiale care trebuie știute

Ce este înotul simplu?

Înotul simplu este activitatea pe care o facem pentru plăcere, mișcare sau condiție fizică. Este un sport excelent, care:

• activează toți mușchii corpului;

• dezvoltă rezistența cardiovasculară;

• relaxează articulațiile și musculatura;

• îmbunătățește respirația și circulația.

Însă, în același timp, presupune mișcări ample, repetitive, adesea cu impact biomecanic semnificativ asupra umerilor, spatelui sau genunchilor. De exemplu:

• la bras, coloana lombară se arcuiește excesiv

• la crawl, umerii sunt suprasolicitați

• la fluture, forțele de torsiune pe coloană sunt mari.

Pentru o persoană sănătoasă, aceste solicitări sunt tolerate fără probleme, dar pentru cineva aflat în recuperare, pot înrăutăți o afecțiune existentă.

Ce este înotul terapeutic?

Înotul terapeutic este complet diferit de înotul clasic. Nu are ca scop performanța sau viteza, ci recuperarea funcțională. Se bazează pe hidrokinetoterapie, adică exerciții specifice efectuate în apă, sub supravegherea unui kinetoterapeut. Apa este folosită ca instrument de terapie – nu doar ca mediu de înot. Într-o ședință de înot terapeutic:

• pacientul este evaluat înainte

• exercițiile sunt personalizate pentru afecțiunea sa

• se folosesc plute, colaci, centuri de flotabilitate

• accentul este pe control, stabilitate, echilibru și coordonare, nu pe distanță sau viteză.

De ce contează diferența?

Multe persoane merg direct la bazin imediat după recuperare parțială, crezând că „apa nu are cum să facă rău”. Însă în absența controlului postural, a forței și a tehnicii corecte, înotul clasic poate:

• suprasolicita umerii și zona lombară

• accentua instabilitățile existente

• sau chiar întârzia vindecarea după o operație.

În schimb, înotul terapeutic este construit pas cu pas, adaptat nivelului actual al pacientului. El permite mișcare sigură, relaxare și progres real, fără riscuri.

Când este recomandat fiecare?

Înotul simplu: pentru persoane sănătoase, cu scop de întreținere, relaxare sau performanță; după finalizarea completă a recuperării.

Înotul terapeutic: pentru persoane cu dureri articulare, probleme de spate, după traumatisme sau operații ortopedice. De multe ori, înotul terapeutic este prima etapă, iar înotul simplu vine abia după ce corpul este complet pregătit.

Cum se face tranziția corectă?

• Faza 1 – exerciții în apă: mișcări lente, controlate, pentru stabilitate și mobilitate

• Faza 2 – înot terapeutic: integrarea mișcărilor coordonate, adaptate patologiei

• Faza 3 – înot recreativ: revenirea la înotul normal, cu tehnică corectă și fără dureri

Această progresie permite corpului să se refacă în siguranță, evitând recidivele și suprasolicitările.

Propriocepția și echilibrul

În apă, senzația de poziție și stabilitate se modifică, mișcările sunt încetinite, dar feedbackul senzorial este mai bogat. Musculatura stabilizatoare profundă se activează intens, mai ales în exerciții de echilibru. Persoanele cu instabilitate articulară (ex. după operație de LIA) pot avea dificultăți în a controla genunchiul, pentru că propriocepția este diferită în mediu acvatic și de aceea, apa e excelentă pentru reeducarea controlului, dar nu suficientă.

Diferențe între grupele musculare lucrate

Înotul clasic tinde să dezvolte mai mult partea superioară a corpului (umeri, spate), iar membrele inferioare sunt subsolicitate comparativ. În hidrokinetoterapie, se pot izola segmentele: exerciții doar pentru genunchi, șold sau trunchi, în lanț închis, cu rezistență controlată. Asta explică de ce înotul, deși „complet”, nu reușește mereu să reechilibreze musculatura, uneori o accentuează asimetric.

Importanța momentului potrivit în recuperare

Una dintre cele mai frecvente erori este începerea înotului prea devreme. În primele 6–12 săptămâni postoperator, țesuturile încă se vindecă, mișcările ample pot rupe fibre sau slăbi grefele. În etapele incipiente de reeducare, pacientul are nevoie mai mult de control motor, nu de amplitudine.

De ce înotul este considerat „bun pentru spate”?

Apa oferă descărcare gravitațională și rezistență tridimensională, ceea ce înseamnă:

• coloana nu mai suportă întreaga greutate corporală

• musculatura paravertebrală și abdominală lucrează pentru stabilizare, dar fără compresie pe discuri și articulații

• mișcarea e mai fluidă, fără șocuri.

De aici a apărut ideea că înotul este „cel mai bun exercițiu pentru spate”, dar din punct de vedere biomecanic, nu toate stilurile de înot sunt egale și nu toate patologiile spinale beneficiază la fel.

Pentru durerile de spate nespecifice (tensiuni, contracturi, postură deficitară, lipsă de tonus), înotul poate fi benefic, dacă este folosit corect:

• favorizează alinierea axială a corpului

• întărește mușchii spatelui și trunchiului în mod echilibrat

• relaxează musculatura paravertebrală și reduce presiunea discală prin flotabilitate.

Cele mai potrivite stiluri:

• Crawl (liber): coloana rămâne aproape neutră, fără extensii exagerate

• Înotul pe spate: relaxează zona lombară și cervicală, ușor de controlat respirația

Brasul – de evitat la persoanele cu dureri lombare, deoarece implică extensii puternice ale spatelui și mișcări de forfecare la nivelul coloanei. Înotul nu înlocuiește exercițiile de stabilizare lombară, iar fără un trunchi stabil și mușchi profunzi antrenați, mișcarea în apă poate fi compensatorie și ineficientă.

Înotul și hernia de disc

În cazul unei hernii de disc (lombare sau cervicale), în faza acută / subacută înotul este contraindicat, chiar și mișcările blânde pot irita rădăcinile nervoase și accentua inflamația.

În faza de recuperare funcțională, înotul poate fi introdus doar după ce durerea radiculară a dispărut, controlul postural este restabilit și există stabilitate lombară.

Stiluri potrivite:

• înot pe spate – cel mai sigur, menține curburile fiziologice neutre

• crawl, cu capul în linie cu trunchiul, fără hiperextensie cervicală

• brasul și fluturele sunt de evitat, din cauza mișcărilor ample de extensie lombară și torsionare.

Înainte de a relua înotul, pacientul trebuie să poată controla mișcările trunchiului pe uscat fără durere. Înotul necontrolat, mai ales cu tehnică greșită, poate accentua proeminența discală.

Înotul și scolioza

Scolioza este o deformare tridimensională, nu doar o deviație laterală, iar în înot mișcarea bilaterală și simetrică poate fi benefică pentru menținerea mobilității și tonusului global. Totodată, nu corectează curburile existente, contrar unui mit foarte răspândit.

Mai mult, în scoliozele structurale, pacientul compensează adesea cu o parte a trunchiului care se rotește diferit, membrele nu trag simetric și astfel, mișcarea poate accentua dezechilibrul muscular dacă nu este monitorizată.

Ce ajută:

• exerciții acvatice personalizate (nu neapărat înot propriu-zis)

• exerciții de alungire axială, echilibru și respirație tridimensională (inspirate din terapia Schroth)

• înot pe spate sau cu pluta, cu corecții posturale ghidate.

Ce NU ajută: înotul de performanță sau antrenamentele lungi, fără control asupra simetriei mișcării.

Când înotul nu este o alegere bună?

• în faze acute de durere (hernie, lumbago, contracturi severe)

• la persoane cu postură deficitară și fără control muscular bun, care compensează în apă

• în instabilități lombare necorectate (de exemplu, după sarcină, traumatisme, chirurgie)

• dacă pacientul respiră greșit în apă – ridicarea capului repetată duce la contracturi cervicale.

Alternativa mai sigură: hidrokinetoterapia

Când spatele este vulnerabil, nu înotul propriu-zis este indicat, ci exercițiile terapeutice în apă:

• mers în apă la diverse adâncimi

• exerciții de stabilizare a trunchiului cu ajutorul plutitorilor

• stretching, alungire axială și control postural

• exerciții de respirație, rotație și echilibru.

Acestea se fac într-un mediu controlat, sub supravegherea unui kinetoterapeut, și sunt adaptate fiecărei patologii.

Înotul este o formă excelentă de mișcare, dar nu un tratament universal pentru spate. Pentru dureri lombare ușoare sau prevenție, poate fi util, dar pentru hernie de disc sau scolioză, trebuie individualizat și precedat de exerciții de stabilizare și control. Apa ajută atunci când pacientul este pregătit să o folosească terapeutic, deoarece în lipsa controlului postural, chiar și mișcările blânde pot perpetua dezechilibrul.

Apa oferă un mediu ideal pentru mișcare, dar momentul potrivit, tipul exercițiilor și tehnica fac diferența dintre progres și„ regres. Adevărul este simplu, înotul ajută dacă este introdus corect, dăunează dacă este introdus prea devreme sau practicat fără control.

Cele mai bune rezultate se obțin printr-un program mixt:

• exerciții pe uscat → control neuromuscular, forță specifică, echilibru real.

• exerciții în apă → mobilitate, descărcare, coordonare, relaxare.

Împreună oferă progres funcțional și prevenirea recidivelor.

Apa devine utilă după ce controlul pe uscat e stabil, nu înainte.

Contraindicații și precauții (rare, dar importante)

• plăgi recente, infecții cutanate, dermatite active → risc de infecție

• probleme cardiace decompensate/respiratorii severe → presiunea hidrostatică poate fi riscantă

• vertij, epilepsie necontrolată, instabilitate posturală severă → pericol în mediu acvatic.

Înotul terapeutic trebuie mereu avizat de medicul curant.

Mituri frecvente care trebuie corectate

• „Înotul vindecă scolioza.”

Fals. Poate ajuta la tonus și mobilitate, dar nu corectează curbura structurală.

• „Apa e sigură pentru oricine.”

Fals. Fără control și evaluare, poate accentua leziuni.

• „Cu cât înoți mai mult, cu atât e mai bine.”

Fals. În recuperare contează calitatea mișcării, nu durata.

• „Dacă nu te doare, e ok.”

Fals. În apă, durerea e mascată, poți suprasolicita fără să îți dai seama.